De ce Eminescu? - Dacia.org

DACIA
magazin
nr. 59, mai–iunie 2009
Vom arăta nu în ultimul rând fascinaţia lui Eminescu pentru lumea arhaică şi eternă a Daciei profunde, conturată
în codri de veci, reconstituită în termeni mitici, unde colosalul, urieşescul, tainele, puterile magului iniţiat sau ale lui
Zalmocsis, sunt surprinse în opere ce trimit la aceste timpuri. (Memento mori, Strigoii, Sarmis, Gemenii) Ecouri ale
acestora se regăsesc într-o mare parte şi în folclorul de azi, cu rădăcini străvechi, ca dovadă a spiritualităţii de excepţie,
expresie a valorii şi a străvechimii poporului daco-român.
Dezvoltarea temei a cuprins numeroase creaţii, care exprimă concepţia filosofică a dacului, a românului, legat
de nemurire şi de Dumnezeul unic, de Zalmoxis, păstrător de datini şi de mituri, cu trimiteri în adâncimile originare
milenare, ale cărei rădăcini sunt vii, asigurând continuitatea unui neam legat de o Dacie profundă şi eternă, intruzând
substanţa noastră spirituală, având ca matrice stilistică codrul de veci, entitate de scară cosmică, surprinsă de Eminescu în
manifestările intensive ale puterilor creatoare; spaţiul ce constituie certificatul naşterii şi identităţii noastre, a obârşiei de
certă nobleţe, cu o existenţă spirituală demnă de universalitate.
Istoria văzută de Eminescu
oana-Vasilica CoANDĂ
1.Consideraţii generale
Deşi Eminescu nu are o operă istorică constituită ca atare, a lăsat lumii creaţii de unde putem deduce că „Eminescu
stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală: nimeni din generaţia lui
n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei, la nimeni el nu s-a prefăcut, ca la dânsul, întru-un element
permanent şi determinant al întregii lui judecăţi. Dacă cineva ar cerceta opera istorică, şi nu numai, a marelui Eminescu,
va constata cât înţelegea acest om, iar gânditorul politic va trebui să admire ce mare era puterea lui de a integra faptele
mărunte şi trecătoare ale vieţii contemporane în maiestoasa curgere a faptelor istorice.“ 5
Asupra destinului nostru istoric Eminescu, mai mult ca oricine, s-a aplecat cu pasiune şi pătrundere, spre a-l
circumscrie şi a-i descifra sensul. Două înţelesuri ale istoriei trebuie desprinse la Eminescu: unul larg, de destin al omenirii,
desfăşurat spaţial şi temporal, altul restrâns, de actualitate creatoare, de prezent, conţinând toate virtualităţile şi generând
o istorie îndreptată spre viitor. Aşa se face că opera sa cuprinde numeroase judecăţi despre durata, rostul istoriei, rolul
personalităţii şi al maselor, „viaţa internă a istoriei“, ajungând până la o „istorie a istoriei“.
Crezând cu tărie în neamul dacic, Eminescu scria în „Românii Peninsulei Balcanice“ următoarele:
„Nu există un stat în Europa orientală, nu există o ţară de la Adriatică până la Marea Neagră care să nu cuprindă
bucăţi din naţionalitatea noastră. Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Herţegovina, găsim pas cu
pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca în Balcani, în Serbia, în
Bulgaria, în Grecia până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi de Kiev.“ 6
Trecutul l-a fascinat întotdeauna, cronicile şi cântecele populare i-au servit, în spirit romantic, ca sursă de inspiraţie.
Visul său era, o spune singur, să se “cufunde, ca un budist, în trecut, mai ales în trecutul atât de măreţ în fapte şi oameni” 7
spre a-i desluşi urzeala, cauza, sensul. Conştient de responsabilitatea cuvântului scris, de rolul educativ, formativ al
istoriei, pe linia marilor noştri cronicari, Eminescu durează între tărâmul publicisticii şi limanul poeziei.
Din istoria naţională Eminescu a fost preocupat cel mai mult de perioada geto-dacă şi a încercat să pună bazele
unei mitologii autohtone printr-o serie de poeme ca Memento mori, Povestea magului călător în stele, Sarmis, Gemenii,
Strigoii, Rugăciunea unui dac etc. Eminescu chiar a conceput epopeea Decebal din care nu a realizat decât un fragment
în care apare un cântăreţ orb, un fel de Homer autohton. La Eminescu istoria se pierde în mituri iar miturile se revarsă
în istorie. Mitul dacic ocupă în creaţia lui Mihai Eminescu un loc privilegiat. Istoria şi spiritualitatea dacilor reprezintă
pentru el un timp eroic, ce se deapănă într-un spaţiu edenic aflat sub tutela zeului Zamolxe, egalul lui Odin cu care stă
la masă. Sub pecetea dacismului, Eminescu exprimă cel mai bine panorama civilizaţiilor care, în succesiunea lor pe
firmamentul istoriei, evocă poetului motivul „deşertăciunii deşertăciunilor“.
Singurul lucru pe care-l consideră peren este moştenirea dacică pe care o extinde până în vremea „descălecatelor“ şi
5 Mihai Eminescu „Publicistică. Referiri istorice şi istoriografice“. Chişinău, Cartea Moldovenească, 1990 (citatul aparţine lui
Nicolae Iorga, 1934 şi apare pe prima pagină a cărţii de mai sus)
6 Mihai Eminescu, „ Românii din afara graniţelor ţării şi unitateas spirituală naţională“ , ediţie îngrijită de D.Vatamaniuc,
Editura „Saeculum I.O.“ , Bucureşti, 2000, pg. 17
7 Zub Alexandru „Eminescu. Glose istorico-culturale“, Chişinău, Editura Enciclopedică „Gheorghe Asachi“, 1994, p.52
20