De ce Eminescu? - Dacia.org

DACIA
magazin
16
nr. 59, mai–iunie 2009
al Cavalerului Trac, adică al lui Apollon-Zalmoxis. MANI înseamnă „a duce; a duce cu sine; a purta“, de unde româna a
moştenit a mâna. VAZOS se tălmăceşte prin „lumină; strălucire; curat; alb“ (cf. grec. phos „lumină“; germ. weiss „alb“).
Aşadar, MANI-VAZOS înseamnă „Purtătorul de Lumină“, precum latinescu Lucifer şi românescul Luceafăr.
Cum se ştie, în graiul moldovenesc autentic, grupurile de sunete ce, ci se pronunta she, shi; deci, numele de familie
al poetului se va fi pronunţa Eminovishi sau Iminovishi, mai aproape de MANIVAZOS; apoi, sub influenţa limbii literare,
a devenit Eminovici, cu varianta Iminovici. Numele era pan-tracic, de vreme ce o celebră familie de macedo-români se
numeşte Minovici.
Iniţiala E, cu varianta I, era, în tracă, articol hotărât, care a fost pus înainte de MANIVAZOS.
„Romanizarea“ numelui in Eminescu, acceptată şi de poet, nu exclude un sinonim dacic ca E-MANI-ESCO, unde
ESCO înseamnă „lumină; foc; strălucire“ (cf. rom. iască; a usca; slav. iskra „scânteie“) şi este o variantă pentru OESCUS,
atestat ca localitate în Moesia, pe malul Istrului, şi care astăzi se numeşte Iskar.
Dacă a existat şi un nume ca E-MANI-ESCO în Dacia, el s-ar tălmaci tot prin „Purtătorul de Lumină“ sau
„Luceafărul“ (cf. rom. di-mineaţa; Minovici, pronunţat de aromâni Minovitzi). În sprijinul unui nume ca E-MANI-ESCO
vine Minsk, din fostul spaţiu nord-tracic, astăzi capitala Republicii Belarus, menţionat prima oară în anul 1067 sub
numele de Menesk.
Mitul dacic al soarelui
în poemul postum eminescian
Memento mori
prof. Gheorghe BUCUR
Lucrarea îşi propune să cerceteze unul dintre numeroasele mituri pe care le foloseşte ,,poetul nostru naţional”,
Mihai Eminescu – mitul soarelui – concept fundamental întâlnit în toate civilizaţiile lumii.
Dintre cele aproximativ 150 de motive identificate de cercetători în opera poetului, alături de motive
istorice, mitico-legendare, ale „elementelor“, animaliere, vegetale, acvatice ş.a., cele cosmice ocupă un loc important în
imaginarul poetic de tip romantic: lună, stele, luceafăr, astru, noapte etc.
Motivul soarelui nu a fost luat în considerare de critica literară anterioară (G. Călinescu, N. Bomher ş.a.). Prima
menţiune şi analiză a motivului o face cercetătorul Bucur Gheorghe în lucrarea „Motivul soarelui în lirica antumă a lui
Mihai Eminescu“, în cadrul unui simpozion la Tulcea, la 150 de ani de la naşterea poetului şi publicat în 2001.
Cercetarea are ca obiectiv identificarea acestui motiv în celebrul poem postum Memento mori, precum şi explicarea
şi analizarea semnificaţiilor lui.
Se foloseşte ca text suport al studiului varianta din „Opere alese“, vol. II, în îngrijirea lui Perpessicius, 1964.
Metoda de lucru folosită include, în esenţă, identificarea motivului în text, analiza cantitativă prin procedeul
numeric, raportarea la alte creaţii, clasificarea pe tipuri a motivului şi valorificarea semnificaţiilor lui.
Mitul dacic al soarelui este prezent în text în mai multe ipostaze. Practic, el se concretizează în lexemul substantival
soare, în diferite forme flexionare, găsit de 53 de ori. La acestea se mai adaugă şi forma adjectivală solară din „poarta
solară“ şi verbul la gerunziu, sorind. Termenul este prezent direct cu 55 de întrebuinţări şi, dacă se adaugă sintagmele
„cerescul frate“ şi „poarta răsăririi“, numărul total al întrebuinţărilor se ridică la 57.
Frecvenţa acestui motiv în cele 1302 versuri este, în medie, de o apariţie la 23 de versuri, iar raportat la numărul
de strofe (217) este o întrebuinţare la aproximativ 4 strofe. De aici, se poate face observaţia că motivul are în poem o
frecvenţă mare.
Situaţia capătă relevanţă deosebită dacă se face o paralelă cu poeziile antume, care, după Perpessicius, sunt în
număr de 89 şi cuprind aproximativ 4000 de versuri, unde motivul soarelui apare în 15 texte cu 23 de întrebuinţări.
Raportând numărul de 2,39 mai mare de apariţii la numărul de trei ori mai mic de versuri (1302), rezultă că frecvenţa
acestui motiv în poem este de 7 (3x2,39=7,17) ori mai mare. Diferenţa este semnificativă. Prezenţa mare a motivului aici
este justificată, mai întâi, de problematica poemului, de viziunea scriitorului, de raportarea la cosmic, dar şi de importanţa