De ce Eminescu? - Dacia.org

nr. 59, mai–iunie 2009
Eminescu şi teatrul
DACIA
magazin
Marian-Cătălin ANDREI
Gina-Mădălina PARASCHIV
Se cunosc multiplele preocupări ale lui Eminescu în toate domeniile limbii şi literaturii. Pe drept cuvânt, el
îşi merită aprecierea de cel mai mare poet al românilor.
Pasiunea lui Eminescu pentru teatru şi legătura acestuia cu mediul actoricesc, ca şi preocuparea
pentru problemele ridicate de actul teatral românesc s-au manifestat de timpuriu, sub diferite forme – compania unor trupe
de teatru ca Fany Tardiny, Iorgu Caragiale, Pascaly - pentru care nu o dată şi-a întrerupt studiile.
Încă din adolescenţă, în textul Contrapagina, îşi prezintă cele două tendinţe către care se orientează începuturile
activităţii sale, interesul pentru teatru şi pentru publicistică.
Interesul pentru teatru şi ecouri ale vieţii de sufleur, copist, figurant în unele piese de teatru străbat şi în scrierile
sale din perioada 1866–1869.
În Geniu pustiu atmosfera de teatru, viaţa de culise, arată că Eminescu a trăit intens clipa şi s-a lăsat pătruns de
atmosfera teatrală a epocii. Aici îl aflăm pe sufleurul care în creaţia sa înregistrează cu ochi indiscreţi amănunte pe care
le-a surprins de atâtea ori şi le-a transpus apoi în poezii, cum sunt Venere şi Madonă, La o artistă.
Din perioada studiilor în Germania, datează tălmăcirea teatrală a esteticianului german Rötscher, Arta reprezentaţiei
dramatice – lucrare fundamentală în literatura scenografică universală.
Are un cult deosebit pentru Corneille, Racine, Molière, Goldoni, Schiller, Goethe, Gogol, Shakespeare – multe
imagini din poezia sa conducându-l către aceştia; de pildă, imaginea bătrânului Rege Lear din Împărat şi proletar, în
care apare figura Cezarului copleşit de gânduri („în gânduri adâncit“), precum şi remuşcarea pentru ororile săvârşite prin
înfrângerea Comunei din Paris.
Din literatura dramatică românească, Eminescu cunoaşte tot ce s-a scris mai înaintea sa, apreciază succesele, dar
şi lipsurile unor comedii ale lui Vasile Alecsandri despre care va formula elogii în poezia Epigonii unde, în trei strofe,
îi defineşte întreaga creaţie poetică recunoscându-l ca fiind „acel rege al poeziei, veşnic tânăr şi ferice“. Apreciază cu
luciditate şi mult spirit critic teatrul artificios, lipsit de valoare, al lui Dimitrie Bolintineanu şi, vorbind despre acesta,
Eminescu găseşte prilej să formuleze idei de admiraţie pentru Shakespeare.
Mai dezvoltat e poemul dramatic Andrei Mureşan în trei variante: 1869–1871–1876.
În versiunea din 1869, Andrei Mureşan îşi exprimă încrederea în ridicarea neamului său, cu toate piedicile iscate
– spre deosebire de versiunea din 1876 în care e prezentat ca un filozof schopenhauerian, teoretician al răului istoric şi al
unui panteism susţinut pe ideile platonice, el căutând fericirea în călugărie (ermetism), în somnolenţă, în ficţiune (George
Călinescu).
Eminescu în Neamul Luceferilor
Adrian BUCURESCU
Indiferent de adevărul ei, printr-o excesivă repetare, sintagma „Eminescu – Luceafărul poeziei româneşti“ a
devenit banală. Cu toate acestea, poetul nostru naţional, prin adevăratul său nume de familie, Eminovici, chiar
face parte din Neamul Luceferilor, după cum va fi demonstrat.
Primul strămoş atestat al poetului este Petrea Eminovici, din satul Călineştii lui Cuparencu, judeţul Suceava,
născut, probabil, între 1732 şi 1736. Feciorul lui Petrea, Vasile Iminovici, s-a născut prin 1780 şi a murit la 20 februarie
1844. Era ţăran, ca şi părintele lui. Vasile a avut patru fete şi trei feciori. Cel mare, Gheorghe, tatăl lui Mihai Eminescu,
s-a născut la 10 februarie 1812.
Numele Eminovici, cu varianta Iminovici, vine din limba dacilor, anume din MANI-VAZOS, atestat ca supranume
15