De ce Eminescu? - Dacia.org

DACIA
magazin
12
nr. 59, mai–iunie 2009
Densuşianu, au contribuit în mod indubitabil la cunoaşterea culturii şi civilizaţiei celui mai vechi neam de pe pământ,
DACII. Legătura lui Eminescu cu o altă cultură, mai bine propagată în mediile ştiinţifice – cultura vedică-brahmanăbudistă
– reiese din întreaga sa operă.
Ca recunoaştere internaţională a creaţiilor sale, printre altele, menţionăm că la Paris pe Rue de l’Ecole, în
apropiere de Jardin de Luxembourg, este un monument dedicat lui Mihai Eminescu pe care scrie „poet şi filosof geniu al
României”.
Cea mai mare încărcătură de informaţii, redate în manieră personală, de o mare fineţe şi un inegalabil stil literar,
profesionist, o găsim în poemul Memento Mori, în care face o corectă descriere a trecutului poporului dac cu extinderea
teritorială a formaţiunii statale, de fapt a Imperiului Pelasgic [3]:
„Ăsta-i raiul Daciei veche, a zeilor împărăţie
Într-un loc e zi eternă – sara-n altu– vecnicie,
Iar în altul zori eterne cu-aer răcoros de mai;
Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei
După moarte vin în şiruri luminoase ce învie -
Vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la rai“.
Pentru confirmarea celor de mai sus amintim că pe hărţile actuale ale lumii s-au mai identificat oraşele: El Dakka,
sit istoric cu construcţii, pe Nil în Nubia de Jos, [9], Nairobi în Kenia, Dakar, situat în cel mai vestic punct al Africii, Kapul
Verde, în Senegal, Bârsa (Cartagina), Bârsa (Bursa, Turcia) Dakka în Bangladeş,[10], Kundacia [7] în Asia centrală, multe
alte localităţi, râuri şi munţi cu nume traco-geto-dacice, redate în lucrările susţinute la Congresele de Dacologie ş.a.
Ca o confirmare a înţelegerii istoriei poporului dac în profunzimea ei, posibil şi în urma discuţiilor purtate cu N.
Densuşianu, Eminescu aminteşte de faptul – confirmat şi din surse olandeze – că „din Dacia plecau cu daruri de pârgă şi
table din aur, (de genul tăbliţelor de la Sinaia, n.n,), fete-fecioare la templele pelasgice de la Dodona şi insula Delos” [1],
din Grecia de azi.
Întreaga sa creaţie lirică are informaţii care arată concepţia dacologică, dintre care amintim doar pe cele mai
reprezentative, ca: Rugăciunea, unui dac, în care deplânge soarta dacilor învinşi, Povestea Dochiei şi ursitoarele, în care
poetul redă mareţia Daciei, încercările la care a fost supusă, apoi soarta ce i-au hărăzit-o ursitoarele. Aceleaşi idei reies
şi din poeziile Muşatin şi codrul, Ector şi Andromache, Sărmanul Dionis, Calul Troian, Gemenii, Strigoii, Scrisoarea
III,[3,4].
În perioada în care a fost redactor la ziarul „Timpul”, Mihai Eminescu a publicat o serie de articole polemice cu
diferite periodice din ţară şi din afară, ca: „Românul”, „Neue Freie Presse”, „Pester Lloyd” etc [5], în care, ca un adevărat
patriot, are poziţii ferme în privinţa apărării interesului naţional, argumentat prin istoria îndelungată a acestui neam,
începând cu cea mai veche perioadă, cea a statului Dacia, până la zi, bazat pe documente scrise şi din tradiţiile populare,
care se dovedesc pe zi ce trece că reflectă adevărul istoric.
Reflectarea concepţiei dacologice în opera sa politică este bogat ilustrată în întreaga sa activitate. Autorul arată că
“ideea dacoromână ca aspiraţie politică” era în vederea celor două mari imperii vecine, rus şi austriac, [5] sau combate
teoriile fanteziste referitoare la originea poporului român, ca aceea a lui Roesler, „un neam singular, care caută să ne aducă
de peste Dunăre”.
În articolul „Memorialul Comitetului”, apărut în „Timpul” din 4 noiembrie1882, [5], combate vehement istoriografii
care ascund adevărata istorie, „cărora li se pare nimica toată a escamota un popor întreg de zece milioane de suflete din
Dacia, a-l pune în Pind şi a-l face să vină de acolo îndărăt, prin suta a douăsprezecea”; în privinţa continuităţii de locuire
pe meleagurile strămoşeşti ale neamului nostru, face analogii cu alte popoare vechi ca bascii, provansalii, valonii etc.
Tot în acest mod el răspunde atacurilor din presa maghiară („Pester Lloyd”) care vor să înăbuşe şi ideea de
continuitate de locuire în Ardeal a românilor, făcând apel la acea „sperietoare” a naţiilor vecine, a dacoromânismului, sau
cataloghează chiar pe mitropolitul Miron Roman, care de fapt urma indicaţiile imperiale, că a fost complice la „scandalul
dacoromân”, deoarece se temeau de ideea reconstituirii Daciei prin „bastionul pentru Dacia viitoare”. Ceva mai departe,
în acelaşi articol, se spune că „Ministerul nostru de externe şi diplomaţia noastră (maghiare. n.n.) au căutat a ridica de
subsuori megalomania dacoromână”.
Referitor la politica de deznaţionalizare forţată dusă de maghiari, el ia o poziţie fără echivoc şi combate aceste
practici care „atentează la cel mai de căpetenie instrument de cultură al unui popor, la limba lui” în favoarea unui „idiom
ocult mic şi izolat”, spunând că „Cine ştie limba română are calea deschisă la tezaurul intelectual al limbilor romanice
moderne, are în fine cheia la limba latină, la civilizaţia antică”.
Ocupându-se de problema românilor din sudul Dunării în articolul din „Timpul” din 26 septembrie 1878, „Românii
Peninsulei Balcanice”, utilizând studii efectuate de savanţi vest europeni, dar şi ale lui Alexandru Pencovici (înmormântat
în cimitirul Belu) dar şi a mai multor aromâni, face o documentată istorie a acestora şi subliniază contribuţia la cultura şi
civilizaţia, nu numai a Peninsulei Balcanice, sintetizată prin fraza “Nu există un stat în Europa centrală, nu există o ţară, de