2012,%20nr.%205-6%20(31)

etc. Dialogul între scriptural şi registrul pictural ne relevă spectacolul unei mobilităţi
intelectuale impresionante. Discreţia, colocvialitatea, ironia luminoasă convieţuiesc
alături de nota gravă, carnavalescul şi filonul liric, inclusiv în teatru şi proză. Nucul cu
o singură nucă (2004) va confirma ulterior „darul poetului de a se copilări nu în sens
mimetic şi convenţional, ci în sens serios, el fiind participantul sincer, necontrafăcut la
joc” (Mihai Cimpoi). Pelerinajul lui Titi în Regatul Rădăcinilor prin deschiderea unei nuci,
pe care a sădit-o lângă un nuc mai bătrân, este una de factură iniţiatică: micul personaj
află de la un bunic plecat în acea împărăţie că sunt rădăcini care visează şi rădăcini care
nu visează din cauza că oamenii rup fructele când sunt încă verzi. Autorul îşi cucereşte
micii cititori prin umorul duios, echilibrat, poanta reuşită, care deschide portiţa în lumea
jocului. Spectrul stilistic uzitează frecvent de parabolă şi alegorie, care exprimă cu fineţe
fondul moralizator, evitând declarativismul şi ostentaţia tonului.
Nicolae Dabija va alterna genurile literare chiar în interiorul aceluiaşi text (Poveşti
de când Păsărel era mic, 1980; Alte poveşti de când Păsărel era mic, 1984), deşi
fuziunea genului liric cu cel epic apare inclusiv la Aureliu Busuioc, în ciclul său despre
Nătăfleaţă. Personajul- copil al lui Dabija se plimbă dezinvolt în lumea basmelor, de unde
iese însoţit de zâna cea bună, cu care trece în spaţiul copilăriei, populat de Şoşonică,
Moş Asmaţuchi. Traversarea „Ţării florilor” împreună cu aceştia aminteşte de călătoria
Lizucăi prin Dumbrava minunată. Conjugând registrele narative, ironizând, dar şi
copilărindu-se, autorul se face participant necontrafăcut la jocul copilăriei.
Valeria Grosu, în Căsuţa de miere (1982) adoptă „haina” epistolară pentru poveştile
sale, convenţie mai puţin specifică prozei pentru copii. Făcând echipă comună cu naratoarea
din Întâmplări din grădina mea de Ana Blandiana, care îşi scrie mesajele pe frunze
(„…pentru că sunt extraordinar/ De ocupată/ Şi nu-mi mai văd capul de treabă,/ Vă scriu
în grabă,/ Pe o frunză de mărar (presată)), Spiriduşul, personajul narator din poveştile
Valeriei Grosu, îşi lasă mesajele pe frunzele pădurii, prilej pentru divagaţii iniţiatice în
„lumea” naturii. Datorită plasticităţii şi mijloacelor artistice utilizate, discursul literar
creează o impresie vizuală puternică, cu accente lirice, un vizual al naraţiunii.
Continentul literar al prozei pentru copii este completat de autorul unor minunate
enciclopedii şi antologii mitologice pentru copii, Constantin Dragomir, „bun povestitor,
cu harul improvizaţiei înţelepte” (Vasile Romanciuc), căruia i se raliază Nicolae Rusu,
ce experimentează diverse specii ale genului epic, de la formula mixtă a povestirii-basm,
Alunel (1980) până la povestirea atât de populară în literatura pentru copii (Pălărie pentru
bunel, 1986). Adoptând convenţia infantilă, aşa cum o adoptăm pe cea a basmului, Claudia
Partole relevă minunata artă de a se metamorfoza în copil şi de a privi „copilărindu-se”
universul (Mahalaua veselă, 1982). Autoarea îşi retrăieşte copilăria cu sentimentele şi
reveriile inerente. Creaţia ei destinată copiilor inspiră simpatie şi încredere, trecând cu
succes deplin proba recitirii.
Saltul calitativ realizat de şaptezeciştii basarabeni, ţine, în primul rând, de perspectiva
abordării textului – arhitectură stilistică variată, evoluarea modalităţilor narative, care
demarează de la deconstrucţia formei, principiul libertăţii creatoare, jocul ironic, spiritul
fantezist etc., elemente care vor fi solicitate de adepţii postmodernismului.
Orientaţi spre alte coduri estetice, optzeciştii nu vor manifesta acelaşi entuziasm
faţă de perimetrul literaturii pentru copii, poate şi pentru că „fascinaţia vieţii (necunoscute)
este înlocuită prin fascinaţia morţii” (cunoscute) (M. Cimpoi). Continuă să-şi dedice
scrisul celor mici scriitorii din generaţiile anterioare, Constantin Dragomir, Nicolae Rusu,
Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012
99