2012,%20nr.%205-6%20(31)

pe care o înregistrează cu detaşare, ci caută să pătrundă în esenţa acestui univers, uneori,
cu gravitatea omului matur.
Consacraţi aproape în întregime scrisului pentru copii, Gheorghe Gheorghiu (Început
de primăvară, 1955; Cântec de leagăn, 1958; Bună dimineaţa, 1961; Ştrengăriţa, 1963;
Poarta spre lume, 1965), Gheorghe Dimitriu (Scăriţa fermecată, 1962; Tic-tac, 1966)
investighează cu dăruire universul copilăriei, modelând tipare candide ale acelui homo
ludens, care este copilul. Dragostea, prietenia, valorile spirituale şi morale, deghizate
într-un cod accesibil, cu unele irizări umoristice constituie substanţa acestor volume.
În acelaşi timp, lectorul rămâne copleşit de pitorescul şi expresivitatea unor scene
de autentică trăire emoţională, desprinse din proza scurtă pentru copii a lui Victor Prohin
(Puiul de stea, 1969). Antrenante şi educative, simple, dar nu simpliste, povestirile se
încheagă într-un registru al umorului bonom, echilibrat, în care poanta reuşită coabitează
cu nuanţele subtextuale savuroase.
„Întârziaţii” Aurel Ciocanu, Ion Gheorghiţă, Aurel Scobioală, poeţi prin
excelenţă ai universului copilăriei, apelează la miniatură, parabolă şi alegorie. Aurel
Ciocanu debutează cu volumul Băieţelul din geamul albastru (1970), aderând la
registrul ludico-parabolic, pigmentat cu structuri gnomice, pe care îl va menţine, în
proporţii oscilante în Corăbioare (1972); Trenul 61-B (1975). Ion Gheorghiţă, „fire
copilărească”, cultivă programatic „simplitatea, candoarea, «primitivitatea», iar în
expresie, firescul, necontrafacerea” (M. Cimpoi). Aurel Scobioală rămâne un excelent
valorificator al miniaturii (La menajerie, 1974), în interiorul căreia va trata aventuri
inspirate din universul necuvântătoarelor, pretext pentru a oferi micilor cititori lecţii de
conduită. Impresia de didacticism steril va fi diluată de „spiritul caustic, gluma, bancul
bine potrivit, nonşalanţa şi accentul comic spontan” (Anatol Ciocanu). O fascinantă
călătorie în lumea elementelor chimice şi în cea a ştiinţei o întreprinde eroul lui
Ion Vatamanu din povestirea Aventurile lui Atomică (1966). Unele creaţii ale lui Anatol
Ciocanu (Dimineţile Patriei: oameni şi locuri din Extremul Orient, 1976; Departe, la
soare-răsare, 1980) reţin cu precădere atenţia preadolescenţilor, care, despărţiţi de
lumea basmului, caută întâmplări extraordinare în măsură să dovedească triumful omului
în natură. În cel din urmă volum, autorul escaladează universul marilor navigatori şi
descoperitori de pământuri îndepărtate. Cunoscut scenarist şi regizor, Gheorghe Vodă
obţine, în 1983, Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru volumul de povestiri
pentru copii, Bunicii mei, în care imaginează o autentică lecţie de iniţiere pentru cei
mici, alături de Bunicul Cireş, Bunicul Prun, Bunicul Nuc etc.
Desantul şaptezecist, cunoscut sub genericul generaţiei „ochiului al treilea”, este
reprezentat de proza scurtă a lui Constantin Dragomir (1977), Nicolae Rusu (1978), Ioan
Mânăscurtă (1979), Iulian Filip (1980), Nicolae Dabija (1980), Claudia Partole (1982),
Valeria Grosu (1982), Aurelian Silvestru (1983), Lidia Codreanca (1984), Leonida Lari
(1988), Leo Butnaru (1989) ş.a. Acumularea cantitativă, dar şi calitativă a producţiilor
pentru copii în generaţiile anterioare facilitează „cochetarea” cu registre tehnice mai
evoluate, capabile să reflecte tendinţele dominante ale momentului. Dacă la scriitorii
din generaţia precedentă epicul prevalează, în general, asupra tehnicilor narative, la
şaptezecişti înregistrăm interesul pentru tehnicile moderne. Iulian Filip, spre exemplu,
„se joacă” intertextualizând, schimbând temele şi registrele, speciile şi domeniile artei, cu
o nonşalanţă ce vine dintr-o predispoziţie accentuată spre ludic. Calamburizează ironic,
barochizează savuros, pigmentându-i textele cu aldine, majuscule, desene, autografe
98 Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012