2012,%20nr.%205-6%20(31)

unor copiii luminoşi, Silică şi Nică, verişori de aceeaşi vârstă, care ne poartă prin labirintul
copilăriei, consumate în mediul rural, cu tot ce presupune aceasta: savurarea „harbujilor
mănăstireşti cât gavanosul”, aşezarea gherghinelor sub minge, plecatul la cireadă de pe la
„chindiul cel mare”, ca să aibă timp pentru a trece pe la iaz etc. În ambele nuvele ale lui
Vasile Vasilache, chipul mamei, creionat în culori calde, duioase, apare ca al unei zeiţe
ocrotitoare a copilăriei. În descendenţa Smarandei din Amintiri din copilărie, mama lui
Nică, „bună la inimă şi moale”, chiar atunci când îl mustră, are o voce „atât de blândă şi
binevoitoare, încât îi păcat să n-o asculţi”.
Spiridon Vangheli reuşeşte să creeze un memorabil reprezentant al paradisului
pierdut. „Micul demiurg”, la trei ani, se numeşte Radu, noaptea doarme în casă, iar ziua
se adăposteşte în Coliba Albastră (Coliba Albastră). Când mai creşte puţin, răspunde la
numele Guguţă, fiind autorul unor isprăvi extraordinare (Isprăvile lui Guguţă): el este
ministrul bunelului (Ministrul bunelului), apoi căpitan de corabie (Guguţă – căpitan de
corabie). El are un sat, o ţară, un univers întreg de prieteni (Guguţă şi prietenii săi). Mitul
poetic vanghelian, rezultat din proiecţia imaginară a unor lumi posibile pe un fond de mister
universal, creează diverse ipostaze de homo: cogitans, care „ocheşte” adevărul (Ocheanul
lui Guguţă); aestheticus, în aspiraţia spre frumos (Băieţelul din Coliba Albastră), juris,
prin spiritul justiţiar (Isprăvile lui Guguţă) etc. Totodată Spiridon Vangheli implică
personajele sale în procesul de cunoaştere a istoriei, trecutului (Copii în cătuşele Siberiei;
Tatăl lui Guguţă când era mic).
Omologul lui Guguţă este Ciuboţel (Steaua lui Ciuboţel), care face parte din
aceeaşi familie, a copiilor universali. Ei parcurg traseul iniţiatic plini de curiozitatea şi
altruismul specific vârstei. Depun eforturi să cunoască lumea în toată complexitatea ei şi
vor să o înţeleagă, dându-şi explicaţii de-a dreptul bizare, dar pline de misterul poeziei.
Abordând o viziune stenică, senin-nostalgică, Vangheli tratează copilăria ca pe o apoteoză
a universului.
Pe urmele lui Guguţă, Emilaş al lui Vasile Galaicu va completa ulterior
caleidoscopul copilăriei prin esenţa sa luminoasă, identificabilă în cele trei cărţi de
miniatură în proză, Duminica din mijlocul săptămânii (1976), Clopoţeii dorului (1978),
Şapte ani de-acasă (1982).
Din aceeaşi echipă, Bobocel al lui Ion Druţă (Daruri, 1969, Bobocel cu ale
lui, 1972) reprezintă fărâma sapienţială, de o naivitate dezarmantă, memorabilă prin
nemărginita dragoste pentru oameni. Fire contemplativă, acesta descoperă misterul
universului familial, „când oamenii trăiesc aşa, grămăjoară” (Grămăjoară), intrând în
viaţă cu lecţia învăţată. Idealitatea acestei lumi se bazează pe generozitate (Buzunarele),
posibilitatea confesiunii (Destăinuire), susţinerea morală (Pârtia), toate povestioarele
formând o originală suită ritmică. Prin intermediul prozei sale, Ion Druţă îi familiarizează
pe copii cu instituţiile societăţii şi normele acesteia. Familia, grădiniţa, şcoala devin un
cadru predilect de desfăşurare evenimenţială. Memorabile sunt în acest sens nuveletele
Bunelul, Sora, Pistruii, Propoziţia, care subliniază faptul că literatura reprezintă o sursă
inepuizabilă de experimentare nemijlocită a realităţii.
Tema copilăriei apare reflectată în mod sensibil şi în alte scrieri druţiene: Frunze
de dor, Zece ani pistruieţi, Balade din câmpie, Arătură de primăvară, Problema
vieţii etc., ultimele două rămânând, într-o oarecare măsură, tributare spiritului realistsocialist.
Şoapte de nuc constituie un poem despre copilărie (re)trăit din perspectiva
adultului nostalgic. Eroii-copii ai lui Ion Druţă nu mai sunt nişte martori pasivi ai vieţii
Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012
97