2012,%20nr.%205-6%20(31)

pe copil de natură şi de a-l familiariza cu miracolele acesteia, Aureliu Busuioc, în
parabolele sale, dovedeşte un mod propriu de transfigurare artistică a realităţii evocate
pe traiectoria unui psihologism ironic. Domniţa, Negustorul, Răzbunarea, Cufundarul şi
motanul, Rochia coţofenei constituie nişte parabole de moravuri inspirate din universul
păsărilor şi animalelor. Ludicul, paralela subtextuală, aluzia subtilă, echivocul, absurdul,
bufoneria, parodierea cu subtext ambiguu vor reprezenta coordonatele „povestioarei cu
tâlc” Marele răţoi Max, concepută pentru a satisface apetitul copiilor pentru acţiunile
ieşite din comun.
Vasile Vasilache rămâne inconfundabil prin carnavalescul articulat al nuvelelor sale.
Explorând pitorescul şi neverosimilul, creează impresia de semifolcloric, semifantastic
în care plonjează eroii săi: Brânduşa, „urieşii”, Moşu-Codrului, Vrabete, Coţofana, din
nuveleta Vrabete pe motocicletă. Autorul vădeşte o cunoaştere impecabilă a psihologiei
umane, având un spirit extrem de inventiv, care ţese o proză parabolică elevată.
Ion Druţă instituie direcţia lirică în proza pentru copii odată cu publicarea celor trei
nuvele din lumea necuvântătoarelor. În schiţa Cenuşica este vizibil intertextul folcloric,
pe canavaua căruia se profilează povestea unei răţuşte sălbatice, nimerită din întâmplare
în casa unor ţărani. Povestea furnicii, splendidă parabolă a condiţiei umane, a cărei esenţă
o constituie dăruirea prin muncă, urmează legile unui discurs eminamente liric, de factură
accentuat poetică. Cultivând o tonalitate elegiacă într-o atmosferă candidă, Balada celor
cinci motănaşi devine simbolul sacrificiului matern.
Mitul zeului-copil a inspirat condeiul scriitorilor de-a lungul timpului, care s-au
aplecat, cu înţelegere şi dragoste, asupra unui univers cu bogate rezonanţe afective şi
morale în planul expresiei artistice. Astfel, în proza din Basarabia anilor ’60, copilul devine
actorul esenţial. Evocatori prin excelenţă ai universului copilăriei, şaizeciştii basarabeni
reconfigurează acest tărâm al primordiilor printr-un act compensativ nealterat. Eroul
acestui paradis pierdut este Copilul, candid şi curios să pătrundă misterele universului,
având deplină suveranitate în hotarele lui. Galeria personajelor-copii va fi completată
necontenit cu exponenţi ingenui ai lumii rurale (Trofimaş, Bobocel, Mitruţă, Ionică), ai
urbei (Nătăfleaţă, Silică, Emilaş) sau cu cei aduşi din mediul rural doar pentru scurt timp
la oraş în vacanţă (cazul lui Guguţă sau al lui Silică din Peripeţiile celor doi verişori de
Vasile Vasilache).
Eroul lui Aureliu Busuioc din Aventurile lui Nătăfleaţă (1961) şi Noile aventuri
ale lui Nătăfleaţă (1978) este un copil din mediul urban, faimos prin predilecţia sa
pentru lucrurile făcute pe dos, după o logică cunoscută numai lui. Veritabil descendent
spiritual al lui Nică, prin setea pentru ştrengării, acesta moşteneşte de la Guguţă dorinţa de
a cunoaşte şi înţelege lumea. Vladimir Beşleagă îmbogăţeşte galeria cosmocentrică
cu tipul copilului degajat, cu simţul replicii, inocent prin naturaleţea gesturilor sale,
identificabil în Zbânţuilă (Zbânţuilă, 1956), Buftea (Buftea, 1962) şi Iluşca (Găluşca lui
Iluşca, 1963). Acestuia i se asociază tipul copilului bastard din proza lui Vasile Vasilache,
cel „din stirpea lui Tom Sawyer sau a lui Oliver Twist, adică a copilului găsit sau a celuia
din flori” (M. Cimpoi). Mitruţă din nuvela Trişca trăieşte drama copilului fără tată,
într-un context al vremurilor vitrege de după război. Alexandru Gromov ne propune
imaginea copilului trist, marcat de ororile războiului, într-o carte mai degrabă despre copii,
decât pentru ei, Copii înainte de război (1975). Cei doi protagonişti, Vâlcu şi Dragomir,
reanimă în memorie efectele traumatizante ale războiului. Într-un alt deceniu, volumul
de proză Peripeţiile celor doi verişori (1981) al lui Vasile Vasilache va proiecta chipurile
96 Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012