2012,%20nr.%205-6%20(31)

nor, un continent al jocului, al plăcerilor pure. Simple doar în aparenţă, miniaturile sale
ascund profunzimi nebănuite, reclamând, de cele multe ori, noi explorări.
Situată descendent între roman şi schiţă, nuvela pentru copii va spori calitativ
prin creaţiile lui Vl. Beşleagă (Buftea, 1962, Găluşca lui Iluşca, 1963), Ion Druţă, care
valorifică nuvela alegorică (Cenuşica, 1962; Povestea furnicii, 1963), Vasile Vasilache
(Trişca, 1960), Raisa Lungu-Ploaie (Mărţişoare, 1964) ş. a.
Formă esenţială şi arhetipală a epicului, povestirea îşi va diversifica conţinutul.
Paleta tematică renunţă treptat, dar nesigur la tenta sociologizantă. Este perpetuată
tema naturii, inspirată din universul micilor vieţuitoare, a copilăriei, care, detaşată de
dimensiunea suferinţei şi înstrăinării din creaţiile generaţiei anterioare, îmbracă nuanţe
luminoase. Proza lui Ion Druţă anunţă reabilitarea sacrului prin valorificarea unei tematici
specifice (graiul matern, vatra strămoşească), izvorând din matca folclorului naţional.
Derivată din acestea, tema familiei, aşa cum apare în Grămăjoară de Ion Druţă, este axată
pe modelul patriarhal al convieţuirii într-un context de afectivitate şi respect reciproc.
Atât Ion Druţă, cât şi Spiridon Vangheli transmit viguros sentimentul familiei. Pentru
Spiridon Vangheli, casa părintească devine cetate de basm, iar mama şi tata – zeităţile
protectoare ale copilăriei. Tema mamei, fundamentală în povestirile pentru copii, este
concepută „ca un principiu cosmic, ca o Magna Mater, ca un simbol al continuităţii”
(Mihai Cimpoi). Astfel, din perspectivă tematică, proza pentru copii va fi reprezentată de
o schemă narativă recurentă (aventura, cunoaşterea de sine), o imagine (imaginea copilăriei
(ne)fericite), un concept (dreptatea, libertatea, războiul) etc.
Prin povestirile O vacanţă în Cosmos (1962), Ştefan de pe linia 22 (1964),
Expediţia „Penelopa” (1964), Alexandru Gromov va cultiva, în premieră, genul literaturii
de anticipaţie, care constituia „o terra incognita” pentru o societate dominată de spiritul
proletcultist. La începutul anilor ’70, în cadrul revistei „Moldova”, înfiinţează clubul
„Solaris”, unde au trecut şcoala literaturii de anticipaţie Ioan Mânăscurtă, Nicolae Dabija,
Leonida Lari, Alexandru Roşu ş.a. Susţinând tânăra generaţie în aspiraţiile ei de a transcende
dincolo de realităţile identificabile, scriitorul a menţinut treaz interesul pentru fantastic şi
insolit. Din păcate, această literatură n-a înregistrat în epocă ponderea scontată, întrucât…
ea pune sub semnul întrebării lumea reală. În contextul realismului socialist, literatura
pentru copii este percepută mai degrabă ca o oglindă a realităţii. Această perspectivă
investighează modalitatea în care structura socială este reprezentată în literatură, precum
şi forma în care operele reflectă timpul şi mediul social în care au fost create.
Variată tematic, proza acestui deceniu surprinde plăcut prin tatonările febrile la
nivelul restructurării formulelor – „se modifică, cum bine observă Eliza Botezatu, unele
elemente ce ţin de tehnica poetică, de formele de expresie, pot fi înregistrate schimbări
din interiorul speciilor – în coraportul elementelor”, mai ales, în ceea ce priveşte raportul
dintre liric şi epic.
Miniaturalul şi antropomorfizarea vor fi cultivate acum în proza scurtă despre
necuvântătoare, în tradiţia lui Lev Tolstoi (Leul şi căţeluşa; Cei trei ursuleţi);
A. P. Cehov (Kaştanka); Ernest Thomson Seton (Povestiri despre animale), Jules Renard,
Histoires naturelles ş. a. Pe urmele acestora, Valentin Roşca (Nuvele. Însemnări din
natură, 1954), Aureliu Busuioc (Cizmele cocostârcului, 1967) Ion Druţă (Cenuşica, 1962;
Povestea furnicii, 1963; Balada celor cinci motănaşi, 1972) ş. a. vor crea adevărate lumi,
ce devin cuvântătoare, făcându-se purtătoarele unor trăsături umane. Dacă povestirile
lui Valentin Roşca comportă un obiectiv instructiv, ostentativ în încercarea de a-l apropia
Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012
95