2012,%20nr.%205-6%20(31)

genul epic, cu precădere la nivelul prozei scurte. Concizia, flexibilitatea, caracterul alert,
disponibilitatea, operativitatea, motivează succesul ei în lectura copiilor.
Nutrită din esenţa galantă a epicii, proza scurtă îşi întârzie, indecisă, paşii în faţa
unei palete complexe şi ambigue – cu definiţii incerte şi glisante – de specii epice, cum ar
fi nuvela, povestirea, povestea, schiţa, miniatura. Ferm încetăţenite în literatura română,
acestea îşi continuă traiectoria cu bogate tradiţii, dacă ţinem cont de faptul că proza
românească a stat, la debutul ei şi până la începutul secolului al XX-lea, sub dominaţia
textului scurt. Prezenţe active, speciile prozei scurte îşi vor consolida ulterior statutul de
categorii esenţiale în cadrul unei literaturi, care are pretenţia de a fi luată în seamă. Proza
scurtă pentru copii va fi recunoscută, îndeosebi, datorită specificităţii sale – dimensiunea
redusă, limbajul simplu, acţiunea trepidantă, secvenţialitatea, temele predilecte, existenţa
implicită a unei scheme morale, optimismul, elementele fantastice, evitarea subiectelor
„fierbinţi”, perspectiva umoristico-ludică etc.
Impunerea prozei scurte în spaţiul literaturii din Basarabia se produce anemic, fiind
marcată de diletantism în perioada de existenţă a RASSM (1924-1940), când e concepută/
valorificată, în general, de autodidacţi. Doar forţând nota, vom putea extrage câteva
secvenţe incorporabile domeniului, ilustrat modest de Gheorghe V. Madan (Ciuboţelele
lui Ionel), Sergiu V. Cujbă (Povestiri din copilărie), Vera Bantalovschi (Fiul câmpului,
Doi prieteni mici), dar şi de unii regăţeni, cum ar fi cazul lui Boris Jordan (Vitrina cu
păpuşi de porţelan) ş.a. Scriitorii se orientează spre tema copilăriei nefericite, pe urmele
lui Victor Hugo, care a creat în veacul al XIX-lea o adevărată „modă” a prozei universului
copilăriei dramatice. Dacă Gheorghe V. Madan surprinde povestea tragică a unui băiat
basarabean, călit în mediul păstorilor, ce visează la nişte ciuboţele noi, pe care nu ajunge
să le încalţe întrucât, umblând desculţ, se îmbolnăveşte şi moare, Vera Bantalovschi îşi
îmbracă naraţiunea într-un final ceva mai luminos, datorită relaţiilor copiilor vitregiţi de
soartă cu micile vieţuitoare. Aşa cum limitele, în general, încorsetează, vom înregistra în
aceste producţii analize stângace, personaje cu individualitate precară, elementarizate în
exces, pe un tipar comun al artificialităţii, claustrării, falsităţii, banalităţii etc.
Deceniul postbelic (1945-1955) îşi consumă în mod nefericit destinul, în detrimentul
valorii estetice, pe calapodul proletcultist, monstruos „pat procustian”. Vor circula, mai
ales, traduceri din literatura rusă, dar şi din cea a popoarelor URSS, care elogiau „marea
prietenie”, după „moda ideologică a timpului”, în lumina unui fals optimism. Încă în anii
războiului, partidul comunist se angajase ferm în acţiunea de „îndrumare” a procesului de
creaţie artistică, adoptând hotărâri şi legi speciale. Acestea aveau drept scop canalizarea
atenţiei oamenilor de artă spre ilustrarea prieteniei „de nezdruncinat” dintre popoarele
URSS, a recunoştinţei tuturor popoarelor încorporate în necuprinsul imperiu răsăritean
faţă de „marele” popor rus, a luptei Ţării Sovietice pentru pace etc.
Înstrăinaţi de matricea spirituală, în urma rupturii tranşante cu tradiţia,
condamnaţi să se nutrească dintr-o pseudoliteratură, pe un fond marcat puternic de
vigilenţa înverşunată a organelor represive ale statului sovietic, autorii de literatură
„moldovenească” din Transnistria vor promova, inevitabil, arta de propagandă,
inclusiv în literatura pentru copii. Povestirile lui David Vetrov, Iacob Cutcoveţchi,
Nichita Marcov, Ion Canna şi, din păcate, multe altele vor reprezenta marca absolută
a neantizării conştiinţei estetice.
Rudimentare, uşor teziste, înscrise în linia unui sentimentalism rustic,
dar comportând avantajul unei unduiri de frază românească sunt povestirile lui
Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012
93