2012,%20nr.%205-6%20(31)

împotriva propriei persoane ia forma unei antimistici a eului prin care se manifestă
democratizarea eului.
Provocaţi de a se da cu părerea asupra desantului nouăzecist, cei care se consideră
optzecişti, pe de o parte, şi nouăzeciştii, pe de alta, vor recunoaşte fiecare în dreptul şi
adevărul său, fie că diferenţele sunt sensibil mai mici, fie că există un discurs literar
clar delimitat al altei generaţii prin felul în care „şi-a asumat şi a sublimat experienţele
exterioare şi interioare, personalizându-le cu maximum de folos estetic” [32]. Pierzând
umorul şi ironia care îi caracteriza pe optzecişti, nouăzeciştii devin mai sumbri şi mai
violenţi. Ioan Es. Pop încearcă să stabilească diferenţele specifice faţă de optzecişti prin
indicarea faptului determinant al înlocuirii ironiei cu autoironia în substanţa textelor, la fel
cum se produce şi substituirea „măreţiei mizeriei” prin „mizeria de dragul mizeriei” [32],
ambele fiind consecvente lepădării de livresc.
Declarata poetică douămiistă, sau cum îi spune Daniel Cristea-Enache „milenaristă”,
şi-a trasat şi ea câteva linii de forţă: „hiperautenticismul, cultivarea valorilor «tari» ale
biograficului (optzeciştii cultivând valorile slabe), predilecţia pentru morbid şi pentru zonele
psihedelice şi infraumane, deviante, refuzul livrescului şi parodicului, spiritul «comunitar»,
combinaţia de cinism, dezabuzare şi disperare apocaliptică. [33, p. 5]. Refuzând tranşant
retorica înaltă, programul minimal şi minimalist al poeziei douămiiste, «antitropiste»,
narcisiste preferă inteligenţa oarecum masochistă a şarjelor şi a exerciţiilor autoironice.
Autoironia reuşeşte să detaşeze autorul de sterilitate autodivulgată şi exasperantă şi nu
ţine de retorică, ci este un mijloc de absorbţie şi de interiorizare a dimensiunii tragice.
Autoironia lucidă, până la acutizare, una foarte inteligentă, cât şi cea „calină, perfidă,
biruitoare” [34, p. 125]. şerpuiesc prin poezia lui Dan Coman, Claudiu Komartin şi
Dan Sociu, unde se conjugă cu violenţa fracturistă şi „biografismul autenticist, atât de
diferit, în esenţă, de cel optzecist, în sensul sincerităţii cu sine, al coincidenţei dintre eul
real şi eul auctorial.” [33, p. 7].
Centrând cu predilecţie interesul pe poetica autoironiei, analiza întreprinsă
a formulelor poetice viu afirmate în spaţiul literar românesc actual nu stăruie asupra citirii
şi evaluării operelor într-o grilă generaţionistă, ci doar nuanţează varietatea practicilor
textuale autoironice şi salturile ei calitative decelate: de la procedeu tehnic la impact,
de la noutate incipientă la tendinţă vizibilă, de la direcţie abia schiţată până la cea mai
importantă linie de forţă pe care se bazează discursul poetic.
Note
1. Vladimir Jankélévitch, Ironia, Cluj-Napoca, Dacia,1994.
2. Gerard Genette, Figuri, Bucureşti, Univers,1978.
3. Oswald Ducrot, Le Dire et le dit, Paris, Minuit, 1984.
4. Romain Gary, La nuit sera calme, Paris, Gallimard, 1974.
5. Philippe Hamon, L’Ironie littéraire. Essai sur les formes de l’écriture oblique, Paris,
Hachette, 1996.
6. Ion Pop, Jocul poeziei, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2006.
7. Nicolae Leahu , Poezia generaţiei ’80, Chişinău, Cartier, 2000.
8. Mustapha Trabelsi, L’ironie aujourd’hui: Lectures d’un discours oblique. Clermont-
Ferrand, Presses univ. Blaise Pascal, 2006.
90 Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012