2012,%20nr.%205-6%20(31)

atinge ceea ce Borges numea „constanta aluzie la exerciţiul literar, atât de meşteşugit
întreţesută cu povestirea care în spaţiul său include şi propriul metatext”. [28, p. 38].
Se simulează jocul captivului umilit, dominat de complexul inferiorităţii: „De-aş
versifica Levantul, umilitul lor discipul,/ Eu, un scrib ce nici o rază nu-mi încordează
chipul […]/ Dar nu poci. E umbra umbrei scrisu-mi şi n-am cui să cer.” [29, p. 31].
Folosind aceeaşi mască burlescă în care se complăcea ironizând, autorul impune
caracterul de teatralitate disperării în procesul scrierii, ajungând până la deşertăciune:
„De-ar fi universul nostru un atom dintr-o căldare/ Unde creşte-un leandru, poate un
atom dintr-un gândac/ Ce aleargă într-o lume ce-i atom într-un arac/ Deci, la ce să
scriu când scrisa-mi şi aşa deşarta este/Şi nicicând eu pre aceştia n-oi putea egala.”
[29, p. 31].
Textul e împânzit regulat de reflecţii asupra condiţiei scrierii, retorismul
interogativ bornează polemico-autoironic inutilitatea scrierii în epoca postmodernă:
„Dă ce lupta s-o-nchei, când poate nu-i decât o nălucire;/ Nici glorie-mi aduce, nici
bani şi nici mărire/ Şi nu ştiu , nu ştiu, mă crede, dacă duce undeva.” [29, p. 114],
„La ce bun? Doi ani din viaţă pentru asta jucărea …/ Uneori îmi pare vană, alteori mi-e
dor de ea./ Nu ştiu, nu ştiu ce să spui.”. [29, p. 123]. Autorul „râvnind la tron” realizează
o dublă transgresare: fiind creatorul unei cărţi generatoare de o altă realitate, este el
însuşi produsul realităţii create de el: creator şi creaţie, producător, produs generator
şi rezultat totodată: „Să mă scriu pe mine însumi.” [29, p. 31]. Deliciile ludice domină
autoreflexivitatea care scapă de complexul inferiorităţii şi descoperă ceea ce Cristina
Hăulică numea „complăcerea confundării lumii scrierii cu lumea cărţii, transgresiune
fascinantă şi obsesivă – reflex de duplicare a artei” [30, p. 133]. Motivarea scrierii
epopeii prin intenţia fermă de a obţine un prinos de specificitate şi de diferenţiere de
actualitatea literară este pusă şi ea la îndoială, strunind orgoliul unicităţii şi al grandorii
trucate postmodern: „Ia te uită, poetul, visătorul, Doamne, de ce m-am apucat de
povestea asta, ce m-o fi găsit, când toţi sunt înnebuniţi de actualitate, când toată lumea
s-a plictisit de metaforă, stil încărcat, drace, numai o epopee orientală îmi mai lipsea,
da, şi care o să-mi aducă, dacă o să se publice vreodată, numai ironii.” [29, p. 128].
Cu pregnantele note de autoironie, Cărtărescu îşi asumă biografismul deopotrivă cu actul
de producere, conciliind lumea cu textul, impunând un eu lucid în asamblarea viziunii
mobile. Poetul se aventurează să-şi divulge identitatea biografică, pe care o explorează
instaurând un aer de autenticitate proaspătă, epurată de supratehnicizarea discursivă.
Eul auctorial se denudează până la nivelul autobiografic cu grave tonalităţi ale fatalităţii,
care sunt anulate treptat prin comentariile aluzive autoironice: „În opul ista ca de bande
desenate/ Ce trudesc de-un an mai bine să gravez în muşama/ Însă dar cu mine însumi
ce-o să fac, ce duc o viaţă/ Intre casă şi serviciu răsipită ca o ceaţă/ Într-un secul fără
aripi, în odaie fără foc?/ Mă apucă desperarea când gândesc că-i ora unu/şi trebuie s-ajung
îndată la cea şcoala 41,/ Să mă-nghesui prin tramvaie, să citesc într-un picior […]/
Însă taci, tu, auctore, şi urmează-a povesti.”/ [29, p. 59].
Ironia şi autoironia sunt declarate procedee de reformare a viziunii poetice în lumea
post-comunistă prin care autorul se simte liber de a inova şi a-şi denuda autozeflemitor
complexul marginalizării şi deculturalizării. Analizând creaţia basarabeanului
Leo Butnaru, Gheorghe Grigurcu găseşte de cuviinţă să convingă că în contextul „voinţei
de emancipare a poeziei basarabene de sub tutela clişeelor tradiţionaliste” [31], întoarcerea
Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012
89