2012,%20nr.%205-6%20(31)

Insolită apare în contextul modernist autoironia stănesciană într-un discurs
care reface propriile resorturi, „ontosul lui caricat, aestesisi-ul deviat din pornire,
procesul însuşi de producţie al acestui discurs, dus până la ultimele consecinţe.”
[23, p. 194]. Ştefania Mincu semnalează în volumul Opere imperfecte intenţia de
a viza neîngrădit prin ironie şi autoironie mulţimea de ridicole ale artei nivelatoare,
aflate în circuit, astfel autoironia fiind inclusă ingenios în arsenalul criticii radicale
a artei oficiale a vremii. Estetica curentă e blamată, dar nu de tot, poetul se include şi
pe sine în ea, experimentând cu sine canoanele date. În ciuda emergenţei demascate şi
a revelaţiei negative, Stănescu reuşeşte să păstreze un rafinament al poeziei autentice:
„Uneori culmea paradoxului, acolo unde ironia subtextuală (dirijată de autoironie)
e mai ucigătoare, efectul de poezie gravă şi ingenuă, involuntar-inspirată e mai revelator.”
[23, p. 191]. Elocventă pentru exemplificarea acestui efect discursiv este autoblamarea
pentru răstălmăcirea estetică dată realului, dar şi deplângerea de sine în postura de victimă
a unui discurs care impune inversiuni şi asocieri automate de sensuri. Obligând la confuzie
totală în textul Oificarea caprelor, autoironia perpetuează conştiinţă alienării sale faţă de
propriul discurs în care nu se mai recunoaşte.
Prezenţa undei autoironice în poezia promoţiei ’70, detectată de Laurenţiu Ulici,
denotă „o înclinaţie masochistă şi o părere despre sine extrem de modestă, conotează
şi o exactă evaluare a sinelui şi o considerabilă cantitate de simţ al umorului.”
[24, p. 186]. Autoironia sistemică devine apanajul unor discursuri lirice, iar caracterul
metodic al autoironiei se observă mai cu seamă în textele în care confesiunea lirică
ţinteşte identitatea însăşi: „Bagatelizarea de sine are un sens dramatic pe care seninătatea
deriziunii şi lipsa de afectare a gravităţii îl pun mai bine în evidenţă. Consecvenţa metodei
autoironice în gesticulaţia lirică subliniază inconfortul acesteia. Gestul autoironic nu
e decât forma obstinată a împotrivirii, aventură lirică întru abolirea nepotrivirii.”
[24, p. 187]. Prin frazeologia autoironică se ocoleşte afectarea gravităţii, nu gravitatea
sentimentală, interpretată ca sursă de ridicol.
Postmodernismul românesc va sta sub semnul unor gesturi autoironice polimorfe.
La optzecişti autoironia devine tehnică a unei interpretări textuale care pune în balanţă
realizarea poetică, compoziţia şi construcţia romanescă şi instituie perspectiva relativizantă
autopersiflantă a discursului metapoetic care trebuie să fie apreciată ca un mod de producere
a spectacolului textual. Radu G. Ţeposu descoperă fenomenul frecvent în textele poetice
prin care alături de ironie, autoironia ajunge a fi „tutela suverană în această insolită
întâlnire a totului literar cu totul existenţial”. [25, p. 72] Recurgerea la tehnicile aluzive
autoironice rămâne a fi caracteristica dominantă poetică, una din cauzele căreia poate fi
considerată „sufocarea de cotidian şi, în consecinţă, nevoia înlăturării acestei vehemenţe
a imediatului”. [26, p. 18] Reprezentarea sinelui în fotografie, precum şi în actul scrierii
instituie dubla viziune la care se adaugă acea sciziune ironică dintre imaginea de sine şi
sinele pus în imagine. Mircea A. Diaconu va declara inovatoare „acţiunea de a plasa prin
autoironie eul biografic în contextul cărţii”. [27, p. 39] şi va descoperi funcţionalitatea ei
textuală în Levantul lui Mircea Cărtărescu. Prin autoironie autorul îşi struneşte elanurile
absolutizante sau utopice, „domină orgoliul statuării unice a poetului în personaj”.
De aceea personajul se livrează ludic textului şi nu uită să ridiculizeze limitele autopoetizării
şi pragurile fiinţării textuale. Iniţial în epopeea orientală se surprind ipostazele autoironice
ale enunţării auctoriale care ridiculizează propriile divagaţii: „Dar, efendi narator, cam
grăbişi cu diegesis/ Şi te luă gura-nainte”, „Dar lungii prea mult pelteaua”. Autoironia
88 Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012