2012,%20nr.%205-6%20(31)

dar păstrează constantă, în acelaşi timp, prin autoironie distanţa între eu şi lumea căreia
vrea să se asimileze. Expresie a jocului fascinant al spiritului şi atitudine ludică expansivă
ce acordă libertate maximă neantizării, autoironia anulează refugiul în rolul jucat de
eul-poet ca spectator al propriei persoane, care îşi anihilează propria creaţie, pe sine,
relativizându-şi propriile iluzii, căci este manifestare de „conştiinţă de sine a spiritului
creator care, neîncătuşat de o singură formă, se joacă cu toate într-o libertate suverană.
Ea exprimă totodată faptul psihologic al conştiinţei de sine care evită creaţia şi se dedă
contemplării propriei sale activităţi eşuate.” [14, p. 333].
Autoironia modernă va fi semnalul „despărţirii de lumea convenţională lâncedă”
[15, p. 96] şi obţine valenţe inefabile de la blânda autoironie a sentimentalismului disimulat
la autoironia subtextuală, uneori chiar enunţată, care „menţine discursul la notaţia severa
a faptului tragic”. [16, p. 148], „o autoironie inofensivă, mai ales, discret amară, mod,
de fapt, al « tristeţii» ” [17, p. 154]. Autoironia e deseori vagă, cenzurează elanurile, dar
nu merge până acolo încât să altereze gravitatea profundă şi autenticitatea elanului liric:
un examen autoironic şi ingenios din care să se vadă că stările de beatitudine comportă
periodic revizuiri.
Autoironia postmodernă pledează în favoarea tendinţei autodefinirii emice ca
„afirmaţie conştientă, contradictorie şi autosubminatorie” [18, p. 135], dar îşi poate
co-indexa „problematica noţiunii de sine” [19, p.74], căci zona controversată
a autoreprezentării ironice e o provocare a textualităţii. Analizând coordonatele definitorii
ale autoironiei postmoderne, teoreticianul literar francez Roland Barthes nuanţează faptul
că ea apare în discursul literar în consecinţa procesului renunţării de a mai face din propria
persoană a autorului sursa, autoritatea, din care opera să derive, şi a procesului reconsiderării
lui ca pe o fiinţă de hârtie, iar a vieţii lui ca „o biografie” (în sensul etimologic al termenului),
astfel „transformând figura documentară a autorului în figura romanescă, prinsă în pluralul
propriului text” [19, p.75]. În aceeaşi ordine de idei, lingvistul şi teoreticianul argumentării
Christian Plantin dezvoltă schema de definire a autorităţii locutorului-autor introducând
un element discursiv prin care se tematizează ironic persoana ce enunţă şi se evidenţiază
importanţa reprezentării sinelui şi a celuilalt în interlocuţie. [20, p. 94-95]. Direcţiile
schiţate de Plantin vor fi extinse de stilisticiana română Emilia Parpală la imaginea pe care
enunţiatorul o oferă despre sine sau ethos, componentă a medierii de la sine la sine sau la
alţii, sondând reconfigurările ei în discursurile literare postmoderne: „În postmodernism,
autorul se întoarce, dar în poziţia «slabă» a unui ethos autoironic şi parodic.” [21, p. 34].
Deşi împarte aceeaşi opinie, cercetătoarea franceză Dominique Vaugeois pune în discuţie
conceptul autoironiei din perspectiva narcisismului ca semn al deprecierii postmoderne.
Atunci când testează literatura postmodernă de prezenţa unui sistem de valori, precizează
că nu se semnalează lipsa valorilor, ci confuzia de valori, determinată de protecţia de
care beneficiază literatura narcisistă şi autosuficientă din partea autenticităţii pentru care
se pledează insistent: „Narcisismul se manifestă printr-o literatură care se afişează ca
«imagine a literaturii», şi nu ca «act literar», o literatură în care ironia, figura esenţială
a discursului literar, este înlocuită cu o atitudine «autoironică» care nu e decât grimasa şi
semnul absenţei.” [22].
Reconstituirea traseului istoric al afirmării autoironiei era necesară pentru a lărgi
perspectiva asupra acestei metode creative care s-a afirmat clar şi fortificant în literatură şi
pentru a oferi posibilitatea unei înţelegeri mai profunde în variantele sale româneşti.
Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012
87