2012,%20nr.%205-6%20(31)

edimensionate atunci când analizează o tipologie distinctă a comicului la Kundera:
„nu comicul ilarităţii, ci acela al autoironiei, al observaţiei fine a sinelui în raport cu
ceilalţi” [11] şi emite aserţiunea cu valoarea axiomatică despre autoironie: „joc al probării
racordului identităţii la propria proiecţie a sinelui”.
O nouă atitudine asupra literaturii anticanonice salvatoare contemporane este
promovată de Elisa Bricco şi Christine Jérusalem, care consideră că naratorul se poate
penaliza punându-şi în evidenţă ignoranţa, dar şi subliniind „datoria sa faţă de un alt
scriitor prin minimalizarea valorii propriilor rezultate.” [12, p. 74]. Totuşi în acest caz
naratorul nu e ţinta ironiei, ci e complicele ironizantului, căci nu se autodistruge, el se
plasează pe locul secund, care urmează celui al autorilor reputaţi, demersul având un
caracter ludic.
Examinarea conceptului în ocurenţele variabilelor istorice ne va oferi o considerare
diferită a faptelor, viziunea istorică va permite obţinerea spre sfârşit a unui tablou complet
al principalelor mutaţii pe care formula autoironică le suportă de-a lungul timpului în
spaţiul ştiinţei literare. Pentru a reuşi să trasăm în linii ferme profilul autoironiei, în toată
amploarea dezvoltării sale la care a ajuns în momentul de faţă, după parcurgerea diverselor
etape şi prin cristalizări succesive, vom focaliza discursul analitic pe aspectele relevante.
Pentru început, urmărim iminenţa întreţinerii raportului intrinsec al simulării ironice
cu dimensiunea autoironică la Socrate. Ironistul începe a-şi recunoaşte o inferioritate
simulată, dar care exprimă ceva din fondul său profund şi are un anumit coeficient de
sinceritate. Autoironia întoarce în folosul său forţele distructive ale erorii. Filosoful
grec uza de exerciţiul ironic autocentrat ca soluţie terapeutică de uz personal, ca tehnică
purificatoare, dar şi ca simulare a neştiinţei printr-o falsă autoironie.
Evul Mediu ignoră total noţiunea teoretică de ironie socratică, dar totuşi poate fi
constatată, destul de rară, dar nicidecum absentă, prezenţa disimulării ironice. Istoricul
literar francez Bernand Ribėmont, analizând emergenţa şi mecanismele auto-ironiei în
literatura medievală, puse în acţiune de dispozitive enunţiative ironice, depistează în
scrierile franceze din secolul XIII-lea „jocul cu imaginea de sine a autorului, ironizarea
propriei vocaţii, practicarea unei autoironii prin ricoşeu în fabliaux − cântecele de
gesturi” [13, p. 233]. Practica ironică reflexivă afirmă superioritatea enunţiatorului în
raport cu propria condiţie, dar nu cu cea a interlocutorului. Poeţii urbani mai puţin ataşaţi
de canoanele estetice ale romanelor cavalereşti, practică discursul umoristic şi reuşesc
să-şi asume o detaşare care îi va duce spre autoironie. Iniţial în texte se va introduce
autoironia internă la nivelul personajului emblematic, eponim, dar apoi este asimilată şi
autoderiziunea veritabilă, raportarea poetului la el însuşi. Autoironia medievală trebuie
interpretată în relaţie cu tendinţa de accentuare a subiectivităţii literare şi a separării
progresive a poeziei, care contribuie la formarea unei imagini a poetului ce se descrie
plasat într-un spaţiu istoric inferior, deficient, ratat. Elementele crizei conştiente sunt
reflexe ale eşecului generalizant al cruciadelor, ale interogaţiilor religioase depresive,
precum şi ale persistenţei moralei sufocante. Autoironia este un mijloc literar şi estetic de
a ieşi din impas: afişând tensiunile evocate, se provoacă caracterul polemic revendicator
de identitate forte. Imaginea peiorativă a eului care nu ezită a se expune în disperare
absolută este semnul elementului critic social.
Autoironia romantică mută accentul de pe simulare pe asumare şi este mai
mult centrată metafizic, căci denotă starea conflictuală a fiinţei, în raport cu lumea şi
cu ea însăşi, examenul autocritic de complezenţă vizează aspiraţiile sale idealiste,
86 Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012