2012,%20nr.%205-6%20(31)

ca atare şi a locutorului ca fiinţă întru lume, susceptibil să-şi revizuiască particularităţile
caracteristice.
Prezentat ca responsabil de enunţarea unde punctele de vedere nu sunt atribuite
niciuneia dintre instanţele textuale, locutorul autoironizant pare a fi exterior situaţiei
discursive: „definit prin simpla distanţă pe care el o stabileşte între el şi propria enunţare,
el se plasează în afara contextului şi obţine o aparentă detaşare şi dezinvoltură”
[4, p. 202]. Romancierul francez Romain Gary, atunci când ripostează apostrofării
de exces de autoironie, invocă un argument forte: „Eu nu relatez faptele împotriva
mea însumi, ci împotriva unui eu, un mic regat al «eului»”. [4, p. 203]. Astfel se face
diferenţierea între sinele ca obiect al propriei scrieri şi eul subiect, care nu este de
aceeaşi natură, aceasta fiind şi o legitate a gramaticii narative a umorului.
Realizând un studiu despre ironia literară ca formă a scrierii oblice, Philippe
Hamon a individualizat, pe linia enunţării polifonice teoretizate de Ducrot, enunţiatorul
ridiculizant, disociat de locutorul narator, reliefând astfel noi dimensiuni ale autoironiei în
interacţiunea comunicativă: „Focalizându-se asupra enunţiatorului care este un personaj
puternic individualizat şi o interferenţă de voci: enunţiatorul este el însuşi o instanţă
polifonică, cutie de rezonanţă a multiplelor discursuri ironice pe care le preia fără a ţine
cont de mesajul lor. Această situaţie paradoxală care rezultă constă în a asocia o forţă
identitară individuală, factorul de simpatie şi de identificare, cu un caracter anonim al
discursurilor reproduse sau reprezentate, confirmând faptul că nu este vorba atât de
autoderiziune cât de auto-ironie.” [5, p. 143].
Pe un fundal de conştientizare a faptului că paradigma autoironică reclamă
o exegeză modernizată revalorificată şi ajustată caracterului autoreferenţial şi pluralist al
discursului literar, apar viziuni critice susceptibile să indice noi abordări ale conceptului.
Pe deoparte, în unele studii se afirmă polemic că: „autopersiflarea, aparenta distanţare
ironică, demitizarea nu sunt niciodată adevărate eliberări, ci doar repere, puncte ale
perpetuei, sisificei reluări ale aceluiaşi demers eşuat” [6], în acelaşi timp, dintr-o
perspectivă diferită, se insistă asupra faptului că autoironia salvează textele şi le duce
într-o zonă a poeticului asumat cu luciditate. Dedublarea enunţiativă proprie scrierii de
sine oferă fără îndoială condiţii speciale propice de introducere în text a acestei distanţe
conştiente de sine şi de lume prin care se poate defini autoironia.
Astfel cum statutul scriitorului în textul contemporan e foarte fluid, autoironia vine
să ajute la demistificarea jocului convenţiilor identitare: „Autoironia postmodernistă va
dejuca nonşalant jocul ambiguizării transtextuale şi va rezolva indeterminările scribului
ca personaj de/din poezie.” [7, p. 234]. Realizând un amplu studiu asupra paradoxului
enunţiativ al ironiei Ironie aujourd’hui: lectures d’un discours oblique, criticul algerian
Mustapha Trabelsi formulează ipoteza că autoironia se impune ca „o reacţie în faţa puterii
dizolvante a ironiei, ca o revanşă ludică împotriva dezmembrării iluziilor.” [8, p. 153].
Studiind în aceeaşi cheie a subversivităţii estetice discursul ambiguu, oblic al ironiei,
cercetătoarea italiană Marisa Forcina a situat autoironia între formele oblice de comunicare
ca o soluţie parţială a conflictului, ca „aparentă acceptare parţială a altui domeniu, dar în
realitate ca un răspuns liber şi o reafirmare a stăpânirii de sine.” [9, p. 71]. În Scriiturile
diferenţei Carmen Pascu vorbeşte de funcţia de exorcizare şi distanţare a autoironiei
discursului în care sentimentalismul e în mod deliberat excesiv, împins la absurd, „ironia
şi autoironia apar aşadar ca regulatori ai textelor” [10]. Observaţiile cercetătoarei Gabriela
Gherman-Ghibuldansisif se înscriu în limitele şi angrenajele de funcţionare ale autoironiei
Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012
85