2012,%20nr.%205-6%20(31)

LUDMILA ŞIMANSCHI
Institutul de Filologie
POETICĂ
POETICA DISCURSIVITĂŢII AUTOIRONICE
Abstract
The article analyzes various discursive implications of self-irony paradigm, the
invidualised form of irony that requires a modernized criticism, recycled and adjusted to selfreferential
and pluralistic literary discourse. Historical vision shall enable the firmly tracing
of the self-irony profile and finally the obtaining of a complete vision of main mutations that
self-irony supported over time in space of literary science, focusing the analytical discourse
on relevant aspects and subsequent crystallizations. Reconstitution of historic route of
self-irony affirmation in contemporary Romanian literature was necessary for broadening of
the perspective on this creative method, which clearly and restroratively manifested in poetic
texts and for enabling of a profound understanding of its Romanian variants.
Keywords: self-ironic form, self-ironisant speaker, self-derision/self-persiflage, ironical
self centered exercise, subtextual self-irony, systemic self-irony, self-ironical postmodern
ethos, anti-mystical ego.
Diversificarea strategiilor şi perspectivelor de enunţare în discursul literar a dus
la instituirea autoironiei ca formă individualizantă a ironiei, finalitatea căreia a devenit
„echilibrarea tensiunii existenţiale şi a caracterului artificios al scriiturii” [1, p. 67].
Pornind de la această precizare teoretică şi preluând pertinenta definiţie a autoironiei
semnată de autorul Figurilor: „autoironia este expresia unei personalităţi şi este
proteiformă” [2, p. 213]. ne propunem să surprindem variatele implicaţii discursive
care ar explicita şi completa studiul conceptului în discuţie, nedefinit într-o perspectivă
unitară, valorificat în cercetările de până azi doar parţial, şi deci neaşezat bine pe poziţii
teoretice şi poetice.
Interesul sporit pentru poetica discursivă autoironică ca formă de enunţare
autoreferenţială este atestat abia în perioada de maximă densitate a cercetării pragmatice
proteice. Încorporarea autoironiei în formele enunţării polifonice, întreprinsă de lingvistul
Oswald Ducrot în 1984, reprezintă o primă contribuţie de examinare praxiologică
a mecanismelor formei autoironice şi de rezolvare a dilemei instanţelor de enunţare:
„Fenomenul autoironiei aduce în discuţie o problemă majoră: dacă locutorul unui enunţ
ironic pune în scenă un enunţiator de care se distanţează pentru că exprimă un punct
de vedere absurd şi dacă acest punct absurd este prezentat ca fiind susţinut anterior de
subiectul vorbitor al enunţului ironic însuşi, cum se poate ca enunţiatorul să nu fi fost
asimilat de locutor?” [3, p. 213]. Ducrot rezolvă problema prin distingerea locutorului
84 Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012