2012,%20nr.%205-6%20(31)

potop era pe capul muştelor!” introduc în naraţiunea auctorială o accentuare intonaţională
diferită, prin care acţiunea nu mai este relatată din perspectiva adultului, ci uciderea
muştelor este trăită triumfător de către eul-copil căpătând în imaginaţia lui dimensiunea
hiperbolică a izbânzii într-un război homeric. Ţesătura de cuvinte în acest fragment
capătă o construcţie stilistică hibridă; prin încorporarea intonaţiei cuvântului copilului,
a „zonei speciale a personajului” (Bahtin), naraţiunea se polarizează, apar două centre de
enunţare, două orizonturi axiologice, două atitudini opuse (una uşor ironică a adultului,
cealaltă, triumfătoare, care dă acţiunii caracterul unui eveniment memorabil care merită
a fi istorisit cu distanţarea corespunzătoare diferenţei de vârstă). Totuşi această distanţare
axiologică a cuvântului auctorial de cuvântul personajului nu urmăreşte de a-l desfiinţa
satiric pe acesta din urmă, ca în opera satirică a lui Caragiale, ci dimpotrivă, de a-i spori
farmecul copilăresc prin tensiunea polarităţii, eu-adultul şi eu-copilul, în care contrariile
se intensifică reciproc, revelându-şi fiecare specificitatea individualităţii ireductibile.
Aceste două fragmente demonstrează faptul că Ion Creangă în Amintiri ştie
să valorifice cu succes potenţele expresive şi plasticizante atât ale cuvântului direct
despre acţiunile caracteristice ale personajului, cât şi pe cele ale cuvântului străin prin
care personajul se autoexprimă, fiind nu numai obiect al viziunii şi figurării autorului,
ci manifestându-se ca subiect al cuvântului propriu despre sine şi lumea sa. Farmecul
copilărescului în copil poate fi redat, cum vedem, şi prin cuvântul autorului despre dânsul,
dar reprezentarea artistică a procesului devenirii personalităţii umane a copilului în
conştiinţa lui de sine nu poate fi realizată în deplină măsură decât prin cuvântul lui propriu
prin care el ocupă o poziţie conştientă activă în lume, în relaţiile existenţiale cu semenii.
Desigur cuvântul străin al personajului nu poate exista în textul literar decât împreună cu
cuvântul autorului care fiind de asemenea, funcţional şi structural diferit, nu este neapărat
un cuvânt monologic.
În Amintiri corelaţia dintre cuvântul direct al autorului, cuvântul personajului,
naraţiunea auctorială şi dialogul dintre personaje este cum vedem mult mai complexă
şi variată decât cum a fost prezentată de G. Călinescu în monografia şi în Istoria… sa
titanică. Insistând pe înrudirea artei lui Creangă cu aceea a lui Caragiale, pe faptul că
ambele ar avea un caracter preponderent dramatic şi „o puternică structură dialogică”
(în sensul rolului principal atribuit structurii compoziţionale a „dialogului dramatic”),
autorul monografiei susţine categoric: „Ca şi Caragiale, Creangă alternează dialogul
cu părţile sale, care nu sunt simple comunicări de fapte, ci un monolog al autorului”
[5, p. 304], că „tot textul Amintirilor este distribuit monologic şi dialogic la povestitor
ca erou subiectiv şi la personaje ca eroi obiectivi jucaţi însă de povestitorul însuşi (…)
Deosebirea de structură nu există” [5, p. 334], că, prin urmare, „nici Amintirile, cu atât
mai puţin Poveştile, nu sunt opere propriu-zis de prozator, (…) ci părţi narate dintr-o
întocmire dramatică cu un singur actor, monologică” [5, p. 297]. Această împărţire
tranşantă, în spiritul stilisticii tradiţionale, a textului Amintirilor în cuvântul monologic al
autorului şi în forma compoziţională a dialogului dramatic nu corespunde însă varietăţii
tipologice reale a cuvântului şi dinamicii trecerii reciproce a categoriilor lui stilistice în
structurile narative din Amintiri, care sunt mult mai diverse decât le-am putut prezenta
în acest articol. Însă şi exemplele aduse sunt suficiente, credem, pentru a demonstra că
naraţiunea în Amintiri nu se reduce la cuvântul monologic al autorului, ci are o structură
stilistică mult mai complexă, ea conţinând tipuri de construcţii stilistice hibride în care
un loc însemnat îi revine „zonei speciale a eroilor”. Or, „aceasta întotdeauna este, într-o
82 Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012