2012,%20nr.%205-6%20(31)

hainele nu le faceţi; la mese şedeţi în capul cinstei, şi mâncaţi plăcinte şi găini fripte”,
îi îndeamnă moş Vasile pe fiul său şi pe colegii de gazdă.
Astfel, naraţiunea auctorială din două perspective nu conduce la o antiteză dintre rău
şi bine, dintre, „Principiul plăcerii” şi „Principiul realităţii”, ci la dezvăluirea ambivalenţei
fiecăruia din contrarii. În stăruinţa mamei de a-l trimite pe Nică la seminarul de la Socola
auzim pentru prima dată cum sună autoritar, cu asprime categorică cuvântul mamei: „–
Ioane, cată să nu dăm cinstea pe ruşine şi pacea pe gâlceavă!… Ai să pleci unde zic eu.”
Şi tocmai de această dată autorul este mai aproape sentimental faţă de împotrivirea copilului
faţă de această decizie autoritară a mamei. Dar şi această asprime este ambivalentă,
fiindcă ea ascunde şi totodată este intensificată de sentimentul contrar: dragostea maternă
şi jalea despărţirii pe care vrea s-o înăbuşe şi în fecior şi în sinea sa. Prin frumoasa intenţie
a mamei iubitoare a început acea cale fără întoarcere a rătăcirii „fiului risipitor” „pe atâtea
căi răzleţe”, cale a cărei bilanţ făcut de eu- autorul este departe de a fi cel scontat de
mama. A fost decizia mamei eronată? Nu găsim niciun rând în Amintiri care să răsune
ca un contracuvânt al autorului la cuvântul autoritar al mamei. Poziţia autorului este,
cum am spus, echidistantă între ambele poziţii, el dezvăluind cu înţelegere legitimitatea
existenţială a fiecăreia din ele. Prin asprimea cuvântului matern îşi găsea glas o necesitate
istorică dură a epocii, aşa cum îi spunea un personaj altuia în cronica dramatică a lui
Shakespeare Henric al IV-lea: „Ci desluşeşte strânsa legătură/ A vremii cu nevoia!
Vei vedea/ Că vremea, nu coroana, v-asupreşte”. Şi dacă nici adultul nu întotdeauna
poate înţelege această „legătură a vremii cu nevoia”, cu atât mai puţin se poate aştepta
această înţelegere de la un adolescent care nu se poate despărţi de copilăria sa şi de casa
părintească. Această înţelegere este datoria mamei care, cu cât mai melodramatic se opune
feciorul, cu atât mai dură devine rostirea sa:
„ – Nu mă duc, mamă, nu mă duc la Socola, măcar să mă omori! ziceam eu, plângând
cu zece rânduri de lacrimi. Mai trăiesc ei oamenii şi fără popie.
– Degeaba te sclifoseşti, Ioane, răspunde mama cu nepăsare! la mine nu se trece
cu astea… Să nu mă faci, ia acuş, să ieu culeşerul din ocniţă şi să te dezmierd, cât eşti
de mare!”.
Pe vremuri s-a discutat mult despre relaţia operei lui Creangă cu „realismul
critic”, o noţiune gorkiană folosită în teoria realismului socialist ca termen de opoziţie
cu patosul afirmativ al „realismului socialist”, dar totodată şi ca criteriu de valorificare
justificatoare a scriitorilor din societatea burgheză: cu cât mai multă critică în operele
lor faţă de realităţile feudale şi burgheze cu atât mai folositoare erau considerate acestea
pentru construirea societăţii comuniste. Dacă revenim şi sub acest aspect la comparaţia
făcută de T. Vianu între opera lui Creangă şi opera lui Caragiale, opera acestuia din
urmă apărea mai avantajată, căci era în afară de orice îndoială: „cuvintele, formele,
expresiile şi construcţiile puse în gura oamenilor săi [care reprezentau burghezia parvenită
n. n.] caracterizează nu numai pe aceşti oameni ci şi atitudinea critică a scriitorului
faţă de ei. Limba folosită de Caragiale, conchide savantul, este limba realismului critic
[6, p. 500]. Încercările de a „ridica” şi opera lui Creangă la nivelul „realismului critic”,
descoperind luptă de clasă în Capra cu trei iezi, Soacra cu trei nurori ş. a., păreau mai
puţin concludente, căci în ideologia proletară ţărănimea, ca o clasă mic-burgheză, nu
era capabilă de o luptă consecventă cu orânduirea capitalistă fără alianţa cu proletariatul
condus de avangarda lui comunistă. Opera lui Creangă într-adevăr nu oferea exemple
convingătoare de critică a limitelor mic-burgheze ale ţărănimii în conştiinţa eroilor
Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012
79