2012,%20nr.%205-6%20(31)

cu plăcinte” [5, p. 27]. Exegetul îndeamnă cititorul să perceapă critic imaginea mamei aşa
cum este ea reprezentată de autor în textul operei literare, pentru că „sentimentalismele
despre mama şi toate consideraţiile filosofice asupra trecerii vremii (…) sunt de cele mai
prost gust.” [5, p. 338].
Dacă recitim mai atent acest episod vedem că în comportamentul mamei nu e nimic
pripit şi trecerile de la pedeapsă la mângâieri nu vorbesc despre o versatilitate psihică
maladivă, ci de o tactică pedagogică ţărănească consecventă, promovată cu succes şi în
alte episoade, în care blândeţea se îmbină cu exigenţa: „Hai, na mănâncă, dar să ştii că
mi te-ai lehămătuit de la inimă; doar să te porţi de-acum bine să mau fiu ceea ce am fost
pentru tine; dar nu ştiu zău!”. Abia după ce feciorul îşi „recâştigă” dragostea mamei cu
fapte de laudă, după multe zile vin mângâierile ei: „Şi-ntr-o zi o văd că mă sărută:
– Dumnezeu să te înzilească, Ionică, dragul mamei, şi să-ţi deie toate darurile sale
cele bogate dacă te-i purta cum văd că te porţi de-o bucată de vreme încoace!” Nu cu
plăcinte, nici cu mângâieli sentimentale deplasate este îmbunat copilul, ci cu iertare şi cu
laudă a faptelor bune. Nimic anormal, nevrotic nu este nici în reacţia emotivă a copilului
la spusa mamei, reacţie însoţită de o mustrare a conştiinţei. „Atunci eu, pe loc am început
a plânge şi bucuria mea n-a fost proastă, şi mai multă mustrare am simţit în cugetul meu
decât oricând.”
Toate datele despre comportamentul în viaţa reală a scriitorului, presupunerile
că scriitorul a moştenit epilepsia pe linia genetică a mamei şi a bunicii Nastasia ţin de
studiul biografist al vieţii omului Creanga, dar ele nu sunt relevante pentru interpretarea
personajelor în contextul operei literare. Opera literară, scria Bahtin, este destinată în
primul rând cititorului, ci nu cercetătorului literar percepţia căruia este adeseori afectată
de tendinţa de a-şi susţine anumite concepţii teoretice. Plecând de la teoria că în nuvela
tradiţională eroii sunt oameni comuni, în comportamentul cărora domină automatismul
acţiunilor şi, incluzând Amintirile şi Poveştile lui Creangă în acest gen de povestire
tradiţională, G. Călinescu se întreba retoric: „Se poate vorbi de un suflet al Smarandei?
Această eroină spune câteva ocări obişnuite la ţară şi atât. Îi lipseşte desfăşurarea
psihologică trebuitoare spre a trăi ca o creaţie de adâncime” [5, p. 331]. Or, sufletul
personajului se revelează nu numaidecât prin sondaj psihologic, prin introspecţia
auctorială sau autoscopia personajului. De ce mama ajunsă la faţa locului zăboveşte cu
pedeapsa urmărind ca vrăjită, împreună cu autorul, priveliştea scăldatului copilului care
de fericire a uitat că mai trăieşte pe lume? La ce se gândeşte, ce sentimente îi răscolesc
sufletul în acest răstimp, în care ea înşăşi se pare că a uitat de ce a venit? Autorul nu ne
comunică gândurile şi emoţiile mamei printr-un monolog interior sau printr-o altă formă
de redare a vorbirii interioare a personajului, însă ne dăm lesne seama că, urmărindu-şi
feciorul în acea stare de mulţămire pe care numai libertatea de grijile vieţii robace ţi-o
dă, zăbovea cu pedeapsa pentru că era încercată de sentimente opuse: de mânie, dar
şi de milă pentru feciorul său mai mare pe seama căruia în familiile ţărăneşti cu mulţi
copii cădeau mai multe obligaţii, el având mai puţine ore libere de joacă în comparaţie
cu frăţiorii mai mici. Nu întâmplător Nică îşi meritase porecla „Ion Torcălău”. Poate
că într-o asemenea situaţie mama a şi luat hotărârea nestrămutată de a-l face pe Nică
popă, căci o altă viaţă mai uşoară şi mai prosperă în comparaţie cu cea ţărănească ea
nici nu-şi putea imagina, ca şi ceilalţi părinţi ce-şi trimiteau copiii la „fabrica de popi”:
„… să vă vedeţi popi odată; şi atunci aţi scăpat şi voi deasupra nevoii: bir n-aveţi a da şi
78 Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012