2012,%20nr.%205-6%20(31)

într-un anume episod, ci printr-o continuă interferenţă a două perspective polare.
De exemplu, în episodul „La scăldat” din perspectiva copilului, a plăcerii lui
(„Mai frumos lucru nici că se putea!”), dar şi din perspectiva opusă a mamei: „toate acestea
le privea biata mamă, uitată cu mâinile subsuoară, cum e omul necăjit, de după dâmb, din
prund, aproape de mine. Dar eu nu o vedem pe dânsa, căci eram în treabă [acelaşi „căci”
ce introduce accentul ironic al cuvântului auctorial din încheierea descrierii simpatetice
a stării de fericire totală a copilului („însă eu, … fiind cuprins de fericire uitasem că mai
trăiesc pe lume!”) – n. n.]. Însă aceste două perspective nu sunt incluse într-o perspectivă
a unei singure „conştiinţe în general” a autorului monologist în care ambele polarităţi să
se înglobeze într-un „adevăr absolut” , ca în sinteza negaţiilor din dialectica lui Hegel
sau cea a lui Marx, sinteză care ar fi soluţia definitivă a luptei contrariilor „într-o viziune
total armonioasă universală care însă este subminată de răzvrătirea existenţei faţă de acest
neadevăr” [4, p. 121]. Principiul exotopiei autorului stipulează numai situarea autorului
în afara lumii fictive din opera creată de el, nu însă şi în afara lumii istorice reale în care
trăieşte şi creează artistul, căci în lumea istorică reală, cum relevă K. Jaspers, nu există
„un punct arhimedic” din care lumea ca întreg ar putea fi cuprinsă într-o singură viziune,
concepţie, teorie [4, p. 334-335]. Filosofia dialogului a preluat şi dezvoltat în filosofia
existenţei omului ideea fundamentală din teoria relativităţii lui Einstein: în univers nu
există un centru unic, un sistem de coordonate privilegiat, respectiv nici un observator
privilegiat. Bahtin a demonstrat că în asemenea model policentric al lumii şi-a găsit
întruchipare în tabloul artistic al lumii din romanul polifonic al lui Dostoievski. Iată de ce,
probabil, Einstein l-a pus pe marele romancier rus în fruntea predecesorilor săi, iar Jaspers
– printre predecesorii direcţi ai existenţialismului.
Fără a sugera unele analogii directe, vom observa că poziţia autorului în Amintiri
nu e în niciuna din cele două perspective: a fiului sau a mamei, nici deasupra lor,
ci „între” (zwischen, un concept buberian preluat de Bahtin), ci la graniţă, unde se întâlnesc
două poziţii în viaţă, două situaţii-limită: fericirea copilului care într-o zi de vară cu un
cer senin şi frumos fuge la scăldat şi tologit cu pielea goală pe nisipul cald de pe malul
ştioalnei, admirând pe furiş „cum se joacă apa cu picioruşele cele mândre ale unor fete ce
ghileau pânza”, cuprins de beatitudinea contopirii cu natura încât uită de lumea grijilor
vieţii cotidiene, pe de o parte, şi viaţa mamei pentru care acea zi e o zi obişnuită când
„se îngrămădise ca mai totdeauna o mulţime de trebi pe capul mamei”, pe de altă parte.
Mama vine în fugă după Nică, rău supărată, cu intenţia de a-l pedepsi pentru că nu
a dat ascultare rugăminţii ei de a nu pleca de acasă şi de avea grijă de copilul din leagăn,
însă … „o fi trecut la mijloc vro jumătate de ceas” de când mama îşi urmăreşte feciorul de
după dâmb până îşi pierduse răbdarea şi îi ia hainele, lăsându-l cu pielea goală în baltă, ne
relatează autorul. E un amănunt semnificativ pe care l-a trecut cu vederea G. Călinescu în
interpretarea expeditivă a acestui episod, făcând unele observaţii generalizatoare despre
comportamentul mamei, străine de conţinutul contextului. În baza unor surse biografice
conform cărora „Nastasia înfăţişează un caz de cădere nervoasă” şi „fata Nastasiei [adică
Smaranda – n. n.] pare să fi avut o oarecare ereditate nervoasă”, autorul solid documentatei
monografii despre viaţa şi opera lui Ion Creangă o caracterizează pe mama lui Nică ca
„pe o femeie guralivă, plină de superstiţii patriarhale, care până şi celorlalţi li se păreau
năzdrăvanii ”, cu „un temperament autoritar, care preface iubirea în idee fixă şi trage şi pe
altul în această pasiune. Ea trece de la ameninţarea cu varga şi pedeapsa pripită (dacă nu
ne lăsăm furaţi de farmecul Amintirilor) a lăsării lui Ion pe afară, la mângâieri şi îmbunări
Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012
77