2012,%20nr.%205-6%20(31)

şi faţă de sine, de răspundere proprie şi de singurătate, necesitatea extremă de a te afirma
luptând, cucerind, distrugând. A fi un animal de pradă conferă tipului reprezentat de om
o semnificaţie deosebită. Un erbivor este, conform destinului său, o pradă şi caută să se
sustragă acestei fatalităţi prin fugă, fără luptă. Un carnivor trăieşte din pradă. Una dintre
aceste forme de viaţă este, în esenţă, defensivă, cealaltă ofensivă, crudă, distructivă. Până
şi tactica mişcării le deosebeşte: pe de o parte obişnuinţa de a se refugia, alergarea rapidă,
goana în linii frânte, ocolul şi ascunderea, pe de alta mişcarea în linie dreaptă a atacului”
[4, p. 24].
Există o lume a goticului întunecat şi însângerat în aceste texte, care se luminează
cu „întâiul cântat al cocoşului” la care acel Wolfman trăieşte revenirea la lumină. Un gotic
al unui Ev (Mass)Mediu actual, dar recognoscibil şi în crepusculul unei Basarabii ce se
înfundă în neant, e timpul în care apar şi dispar nălucile, când omul parcurge metamorfoza
licantropică, e şi un lup ce simbolizează proiecţia în viitor, un Chronos cu chip de lup (una
din ipostazele lui mitologice) şi un lup singuratic, dar vigilent, transformarea în care era
considerată drept o onoare la indieni.
„Lângă noptatice ţărmuri/ îmi sfâşii carnea, ies din pielea de lup, mă mut într-o
piatră/ şi strig în gura genunii:/ Lăsaţi-mă să urlu şi să uit”. Acest „licantrop” este mereu
prezent, obsesiv, pe tot parcursul lecturii. Pădurea copilăriei în care se rătăceşte eul liric
basarabean, copil fiind, invocă imaginea romantică a pădurii. Tieck are o naraţiune unde
pădurea este spaţiul în care te întâlneşti cu esenţele, cu Celălalt, dar şi cu tine, căci nu
există o esenţă mai mare pentru fiecare din noi decât noi înşine.
Umberto Eco se referă şi el la dimensiunea basmului: „Ce se întâmplă însă când
schiţez o lume fantastică, cum este aceea a unei poveşti ? Povestind basmul cu Scufiţa
Roşie, îmi mobilez lumea narativă cu un număr limitat de indivizi (fetiţa, mama, bunica,
lupul, vânătorul, două colibe, o pădure, o puşcă, un coş) dotaţi cu un număr limitat de
proprietăţi. Unele dintre atribuirile de proprietăţi indivizilor urmează aceleaşi reguli
ale lumii experienţei mele (de exemplu şi pădurea din basm este alcătuită din copaci),
câteva alte atribuiri sunt valabile doar pentru acea lume, de exemplu în acest basm lupii
au proprietatea de a vorbi, bunicile şi nepoţelele de a supravieţui înghiţirii de către lup
[5, p. 178-179]. Or, lupii din cele două volume de poezie au proprietatea de a simboliza,
de a transpune acea stare poetică, de neexprimat, un fel de latenţă a poeziei şi
a existenţei, un interstiţiu al convieţuirii dintre Bine şi Rău, o idee bogomilică, mult
mai viabilă şi funcţională într-o lume complexă în care purismele sunt mai degrabă
nişte ideologii utopice.
Aventura imaginii lupeşti, acest exerciţiu imaginativ, ne duce la ideea de libertate şi
independenţă, dar şi de licantropie ca un tip de melancolie poetică într-o lume a arhetipurilor
dacice. Or, tema este de ascendenţă dacică, popor ce trăia sub semnul lupului. E lupoaica
romană şi lupul dacic, dar e şi câinele, de ascendenţă lupească, prietenul nostru cel mai
fidel, dulăul care vine din „daoi” numele lupesc al dacilor.
Gândesc oniricul şi ca pe o activitate estetică. Înfiorătoarea forţă de convingere
a unui coşmar, a unei imagini halucinante, iată ce este acest lup citit în paginile semnate
de cei doi scriitori după o lectura succesivă a cărţilor acestora. Interpretările teziste fiind
evitate de noi, teorema licantropică reciprocă în cazul celor doi autori reiese dintr-o lectură
simetrică firească, un exerciţiu adoptat de noi doar după ce am constatat o similitudine
de neevitat. Lupul ca topoi poetic, ca un mit colectiv auctorial constituie o lume aparte
a poemelor lui Andrei Ţurcanu şi Victor Munteanu. Cărţile acestora constituie un
Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012
73