2012,%20nr.%205-6%20(31)

el este spiritul cel liber, duşman al lanţurilor, necredinciosul care locuieşte în păduri”
[2, p. 167].
Victor Munteanu duce mai departe acelaşi gând poetic (deşi cei doi autori nu se
cunosc). „Lupii ascultau la uşă”, versul ce anunţă faptul că băcăuanul vede lupul ca pe
o latenţă a existenţei poetice, alternativa ei, chiar dacă „nu în cuvintele mele îşi hrăneşte
puii lupoaica”, căci ea îi hrăneşte cu tăceri, acele grele linişti ale poeziei. Citim la autorul
de peste Prut şi o poezie despre aparenţele umanului: „hai să ne prefacem că nu ne e frig,
nu ne e moarte” într-o dimensiune în care „frigul este ochiul de lup” ca o deliberată (i)
realitate a unei lumi failibile. „Tu creşti un lup împotriva inimii mele” – nimic mai simplu
de exprimat un sentiment atât de controversat ca neînţelegerea, dar şi simbolul răsturnat
al unei dorinţe erotice. Ca un prometeic, eul liric constată: „stau pe o stâncă desculţ şi
pier” într-o singurătate în mijlocul celorlalţi. „Fireşte, este periculos să fii în opoziţie
cu mulţimea, şi pentru a-şi asigura securitatea, fiecare n-are decât să urmeze exemplul
pe care îl vede în jurul lui, să „urle împreună cu lupii” [3, p. 36] sau să nu o facă, căci
libertatea e un fapt de alegere.
Imaginea lupului constituie o adevărată parabolă transparentă în cartea lui Victor
Munteanu: „Din lipsă de bani,/ tata n-a mai avut cu ce să numească salcâmul./ Când
l-au chemat să dea socoteală, a arătat un lup,/ ca şi cum numele lui ar fi ieşit din urletul
fiarei” – aceeaşi revoltă, aceeaşi stare a celui exclus şi nedreptăţit, a unui homo domesticus
metamorfozat în fiară, dar şi o fiară cuminţită până la o fiinţă a casei, lupul fiind un animal
al familiei. Doar că drumul lupesc, itinerarul psihopomp este unul de neîntoarcere:
„pe cărarea asta nu se mai poate ieşi nicăieri –/ oameni şi lupi au mers pe ea şi nu au mai
ieşit” sau e un itinerar de trecere dincolo în care fiara e un animal-călăuză din bocetele
folclorului românesc.
La Andrei Ţurcanu citim: „urlăm la lună aidoma lupilor iarna”. Există aici o dualitate
ce corespunde unui eu de vârcolac, care este în fiecare din noi, cel pe „jumătate om şi
jumătate lup”, una ce caută fuga de bestia din sine, dar carnasierul „lup se boncăluieşte-n
stomac”, căci „pâinea cea de toate zilele nu satură, nu!”, „pântecele vrea dumnezei”,
adică o depăşire a propriilor limite. Această stare ne copleşeşte fiinţa, care fuge în „vis cu
extazele unei cicatrice de lup”. Astfel, „ziua de mâine se furişează spre noi… cu paşi de
lup”, cu incertitudinea unei realităţi imposibile, cu sfârşitul pe care îl depărtezi „ca şi cum
moartea ţi-ai sorbi-o cu o lăcomie de lup”.
Animalul ce încolţeşte şi „se boncăluieşte” în miezul ideatic al cărţii e un simbol al
maleficului (auto)purificator. Omul zoomorf, omul interregn din familia canidelor şi din
cea umană, iată un leitmotiv al acestor poezii, cu o rezonanţă poetică majoră peste care
nu poţi să treci. Canis lupus este fiinţa din interiorul roşului aprins în care apare „lupul
într-un vis cu o lupoaică roşcată”, poate o canida alăptând pe Romulus şi Remus, o Lupa
sacra. Poetul Andrei Ţurcanu îmi mărturisea într-o discuţie privată că o sete de Absolut
e cu siguranţă în „Moartea lupului” (un absolut imposibil, proiectat, prin moarte, în
nălucirile unei Lupoaice). Lupul este şi putere şi vitalitate, în viermuiala cuminte, lâncedă
a unei existenţe de „baltă”. Dar, e şi o vitalitate, o putere malefică, anarhică, distrugătoare.
De altfel, este în aceste poezii „o sete de ruină” pozitivă, benefică, o pornire de a distruge
această lume falsă, a închiderilor şi a „cuminţeniei” comode, dar şi forţă malefică,
a ruinării şi neantizării lumii.
Citind ajungi să gândeşti şi tu că „animalul de pradă este forma cea mai înaltă
a vieţii capabile de mişcare liberă. Aceasta înseamnă maximumul de libertate faţă de alţii
72 Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012