2012,%20nr.%205-6%20(31)

Victor Munteanu (Rănirea vederii, Editura Fundaţiei Culturale Cancicov, Bacău, 2010),
texte ce evită intonaţia pastelată a celor mai multe cărţi. Unul din „procedeele” imagistice
preferate ale acestor cărţi este lupul, ca o metaforă plurală, iniţiatică, cumva ciudată, dar
frumoasă, ce ţine de forţa inventivă a literaturii şi de acele mecanisme de interferenţă şi
consonanţă textuală.
În Rănirea vederii, în poemul-prefaţă, citim un incipit definitoriu al cărţii: „a fost
odată un tânăr care eram eu”, un tânăr ce mereu pare să tindă spre increatul blagian: „Sărut
mâna pentru naştere, mamă!/ Că nu m-ai întrebat dacă sunt şi eu de acord/ nici dacă mă
primeşte lumina”. Observăm că acest „a fost odată” conturează o microlume prototipică
de basm. Tentaţia înălţimilor: „O, Doamne, dă-mi şi mie o adeverinţă de pasăre”, anunţată
de „păsărarul Victor Munteanu” sugerează aspiraţia spre înalt sau spre un illo tempore
al acelui „a fost odată”. În contrast cu lumina iniţială şi cu zborul apare esenţa umană
configurată într-o „noapte lupească”, un temporal de vârcolac cu inima pe care „s-o pască
lupii târzii”. Imaginea acestui bestiar lupesc e una metafizică: „Din gândurile mele s-au
otrăvit toţi lupii” – nelinişti fireşti ale gândului producătoare ale lui lupus in fabula, acel
lup înrăit, werewolf, pe de o parte, dar şi curajos şi victorios, pe de altă parte, în poemele
marca Victor Munteanu.
Or, istoria e făcută şi ea din arhetipuri (inclusiv, din arhetipul imposibilului), acest
adevăr îl confirmă şi Andrei Ţurcanu în Interior în roşu aprins, unde prezenţa lui Harap
Alb anunţă, la fel, o dimensiune a basmului, ca şi prezenţa lupului şi a mitului iniţierii
(lupul ca simbol al cunoaşterii prin încercare) la „răspântii de drumuri cu o nuntă-n final”,
o descriere atemporală a zilei celei de „ieri” ce se repetă nu o dată în prezent. Autorul
basarabean produce o răsturnare a lumii de basm în care găseşti „câini vagabonzi, cai de
pripas şi oameni fără aşezare”, imagini ce ţin de lumea pe care o populăm azi. Calul şi
drumul conturează spaţiul textual de poveste. Întoarcerea, drumul acasă făcut de Harap
Alb, de Făt-Frumos nu e echivalentă însă cu fericirea. Asistăm în Interior în roşu aprins la
o spargere a canonului morfologiei unui basm: „În Ithaka importanţi sunt doar crescătorii
de porci”. „În faţa nemărginirii pline de vrajbă”, cel întors nu îşi are locul. Eroul, pe cal,
după un drum dus-întors în (ne)moarte, printre „cai de gumiplastic” şi „hăitaşi măscărici
ce iau lumea cu asalt din toate părţile” se simte dintr-o altă poveste. Acelaşi motiv al
calului îl găsim şi la Victor Munteanu: „mi-e câinele singur pe o vreme de cai împuşcaţi”,
un motiv al unei poveşti moderne în care accesoriile de basm sunt anihilate, răsturnate.
Interiorul roşu basarabean e plin de sânge, e unul al revoltei şi al resentimentului, acolo
se naşte vârcolacul, în „temeiul lăuntric”, în „adânca tăcere a beznei” din jurul nostru
şi din noi, gura lupului fiind şi abisul întunecat în care se cade. Lupul umanizat şi omul
vârcolac (lupul în piele de miel, falsul prooroc), iată cumplita fabulă ascunsă a acestei
cărţi. Poetul basarabean anunţă o optică a ochiului de lup, o optică a singuraticului,
care detaşat vede lumea din jurul său. Eul poetic monologhează: „trist şi singuratic”,
„în moleșeala rumorilor”, parcă ar fi „un lup de omăt”. Lupul în poemele lui Andrei Ţurcanu,
de cele mai multe ori, este metonimic sentimentului de singurătate, resentimentelor şi
regretelor, o forţă malefică, dar şi benefică, un simbol dacic al absolutului, al curăţeniei
(lupul nu mănâncă mortăciuni), al vitalităţii primare şi inteligenţei iniţiatice, al răzbunării
şi nesupunerii (lupul dacic, lupul-nălucă din pădurea de la Hansca, vechea localitate tracică
din Basarabia), dar şi al nopţii strigoilor din noaptea de Sfântul Andrei. E şi ipostaza
libertăţii nietzschiene, căci „cel pe care poporul îl urăşte e ca un lup în haita câinilor:
Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012
71