2012,%20nr.%205-6%20(31)

compoziţii eseistice memorabile despre iubire, bărbat, divinitate, adevăr, virtute etc.,
cum este şi acest excurs pe tema existenţei marginale: „Mă întreb dacă nu sunt fericiţi cu
adevărat numai aceia care trăiesc în marginea milei pentru aproapele, în miezul dorului
fierbinte şi iraţional pentru cel dorit, mamele, femeile simple care greşesc deseori –
raportat la moravurile îmburghezite ale bunei false educaţii –, dar numai alături de care
simţi căldura vie a fiinţei umane, taţii care se fac luntre şi punte, soţiile care rabdă şi
înfruntă mizeriile etc., etc. şi dacă nu cumva aceia care au pretenţia că vor să lase ceva
de neşters, de neevitat în istoria omenirii, sunt cele mai jalnice fiinţe, aşa febrile, cum
jinduiesc ele perfectissim după perfecţiune”.
Când Artemis îşi temperează avânturile, ni se arată o Floare-Albastră în
momentele-i artistice productive, eliberate de fidelitatea devoratoare faţă de adevăr.
Estomparea amintirilor şi escapadele în imaginar îi dau posibilitate diaristei să-şi
prelungească existenţa în ficţiune, să o „retuşeze” după bunul său plac. Şi atunci
ne odihnim urmărind-o în momentele de graţie ale poeziei sau ale reflecţiei asupra
poeziei, o privim cum se plimbă imaginar în curtea mamei sau se scaldă în „Oceanul
Iluziilor tremurând valuri spre Golful Femeii”, o admirăm în curajul de a reinterpreta
mitul Facerii Femeii: „Nu ştiu cum sunt altele, dar eu n-am prins viaţă dintr-o coastă,
dintr-un os. Sunt ce are Dumnezeu mai moale, mai catifelat, mai parfumat. Coborâtoare
directă din El, doar tu eşti din lut. Te-a făcut pe tine pentru că se plictisea. Lumea îi va
fi părând prea încremenită, pe nemăsura Lui. A suflat şi ţi-a dat viaţă. L-or fi cuprins
regretele la un moment dat, şi-o fi zicând: mă plictisesc, dar n-am dreptul, chiar dacă
are cine să mă judece, să fac fiinţe vii din apă şi pământ şi să spun că sunt asemeni
mie. Trebuie să-i dau bărbatului ceva din mine, să nu se poată despărţi niciodată de
fărâma aceasta, să-şi amintească în veci de Mine, împreunându-se întru Mine. Aşa îmi
imaginez eu Facerea Femeii. AtoateStăpânitorul şi-a înfipt mâna în vintre şi a scos
o scânteioară sângerie. Peste care a suflat, a preschimbat-o în ce avea mai frumos şi
mai ispititor Grădina Sa. I-a aşezat sub măr şi le-a spus: cinstiţi-vă întru Mine, după
mintea şi sufletul pe care îl veţi putea duce. De atunci eu nasc pui vii întru Domnul,
Îl cinstesc pe El şi te iubesc pe tine, Bărbatul meu, nu mă despart de tine”. Iată un alt
Dumnezeu, mai viu, într-un scenariu de atragere magică a spiritului de partea materiei,
ferit de interpretările apocaliptice ale culturii patriarhale: „Iubirea… firişorul străveziu.
Îl văd pe zeul meu, pe care îl simt cu păcat, pentru că nu intru prea des în biserică,
nu mă spovedesc, nu pup mâna popii… neîngăduită de om voi fi, căci eu nu-l văd cu
plete lungi şi albe. Adesea îi ghicesc virilitatea cu greu stăpânită, lucrată, o sfioşenie
îndelung jucată, de mii de ani, de când e lumea. El vrea să fie Înţeleptul înţelepţilor.
De multe ori îl cert în gând: pe cine duci Tu? Dacă nu clocoteşti de senzualitate,
noi ai cui copii suntem?”.
E nevoie de o hartă cu valoare compensatorie, care să proiecteze în literatură, în
termeni pozitivi, corpul şi sexualitatea femeii vii, simţindu-se bine în pielea ei. Arta lui
Flori constă în capacitatea de a transforma în cuvinte magma psihică şi fizică a unei femei
vii şi de a oglindi în limbaj orgoliul propriei culturi sexuale, care a depăşit fantasmele
mythosului arhaic: „Nu sunt nici habotnică, nici bigoto-burghezo-rurală etc. sunt femeie
şi mă simt bine în pielea mea atunci când sunt dulce, rea, tandră, aspră, desfăcută ca
o petunie, strânsă ca o aguridă, atunci când te iubesc-şi-te-urăsc din rărunchi”.
64 Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012