2012,%20nr.%205-6%20(31)

milă, numai şi numai din voia Domnului, nu a omului” şi moştenind implacabil, pe de
altă parte, renunţările, culpele, dramele şi visele mamei sale. Este o condiţie ereditară
trăită ca un supliciu asumat, ca o autoexilare în suferinţa devastatoare („automutilarea
simbolică”), dar necesară pentru salvarea propriului destin. Volantul confesiunii îl
constituie tocmai disoluţia acestei crize prin reiterarea unei existenţe suspendate
între diferite ipostaze paradoxale: „Fiinţa mea este veselă, tristă, bucuroasă, crispată,
depresivă, uneori nevrotică şi iar fericită”. Ceea ce-i reuşeşte scriitoarei cel mai bine
este descrierea concisă, dar în infinite nuanţe ale propriilor angoase ontologice, în
special ale celor legate de relaţia mamă-fiică. De remarcat capacitatea de a surprinde
cele mai subtile mecanisme psihologice, aflate „pe muchie”: durerea de a se şti un
„accident”, un rezultat al intervenţiei străine („ăia care atunci ne-au născut forţat”),
dar şi bucuria de a ajunge o „nesperată compensaţie” pentru mamă, frica viscerală de
a-şi continua viaţa după separarea de mama dispărută şi responsabilitatea în raport cu
fiinţa procreată, tristeţea greu stăpânită în evocările despre mamă, dar şi voluptatea
peregrinărilor imaginare în paradisul copilăriei etc.
Harta lui Flori surprinde cu fidelitate spectacolul fenomenelor variabile ale
sensibilităţii sale interioare. Dezideratul nefalsificării o determină pe diaristă să nu
menajeze nici expresiile, nici convenţiile pentru a da lumii un autentic jurnal existenţial
al femeii contemporane. În scenă este pusă să joace o „suceală de fiinţă”, ciudată sinteză
dintre femeie şi copilă, emancipată şi fecioară, eretică şi evlavioasă, amantă şi soră
sau fată neprihănită etc. Femeia din ea are momente de oboseală paralizantă, stări de
inhibiţie, de excluziune, dar şi momente de ancorare activă în mişcarea umanităţii,
afişând atitudini etice intransigente şi jucând rolul femeii libere, emancipate, puternice.
În acelaşi timp, ea poate trăi inocenţa unei fecioare şi poate adopta „seriozitatea de
jivină socială”, poate fi „într-o zi femeie şi a doua zi bărbat”, poate „iubi toată viaţa un
singur bărbat, să nască, să facă avorturi”, dar poate fi şi „sexoasă, alunecoasă”.
Configurat ca produs autobiografic, jurnalului nu-i lipsesc momentele de
contextualizare şi ancorare în realitatea imediată. Conştiinţa-i trează scrutează cu atenţie
o societate alienată, închisă într-o ordine imposibil de transgresat. Nemulţumirile îi
hrănesc luările de atitudine, îndârjirile zilnice. Responsabilitatea cetăţenească îi
porunceşte să convoace tribunalul istoriei în care se va delibera asupra strâmbătăţilor
operate de epoca comunistă şi postcomunistă în tagma intelectualilor, în rândurile
„băieţilor şi fetelor vesele, dezinhibate”, căpătând „bilet de voie” deopotrivă pentru
a se „salva prin cultură” în epoca ceauşistă şi pentru a se autointitula „victime ale
comunismului” ulterior. Cu o voinţă de nestrămutat, cercetătoarea de la Institutul
Naţional pentru Studiul Totalitarismului cere exhibarea compromisurilor, culpelor şi
amneziilor comode.
Lumea exterioară îi dăruieşte momente de elevaţie, dar îi generează şi supărări.
Sunt descrise locuri şi evenimente, se fac comentarii pe marginea unor publicaţii,
emisiuni tv şi radio. Pe alocuri, ni se furnizează frânturi dintr-un jurnal al lecturilor
recente în care se regăsesc reflecţii asupra unor cărţi scrise de femei ca Herta Müller
sau Gabriela Adameşteanu. Evocarea unor femei reale cu roluri deosebite în viaţa ei,
cum sunt mama, Ana-Maria Goma, sora Aurelia, îi modelează discursul în expresii
calde, rafinat-nostalgice. Se pun întrebări, se fac analize, se formulează diagnostice în
Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012
63