2012,%20nr.%205-6%20(31)

estetica nu găseşte un loc pentru categoria femininului şi că diferenţa sexuală la nivel
epistemologic nu e văzută cu ochi buni peste tot nu le sperie, cum nu le preocupă
nici pericolul marginalizării. Nu trebuie să ne mire nici potenţialitatea subversivă
a discursului poziţionat, cel puţin bivocal al autoarelor întreţinând un dialog-confruntare
cu tradiţia occidentală patriarhală. Prejudecăţile culturii misogine după care imagologia
feminină s-ar reduce la două etichete subordonatoare: de mater gloriosa (femeia
„pură”) sau de vampă diabolică („eternul rău feminin”) sunt spulberate, trecute din start
drept manifestări ale „multiplelor angoase legate de alteritate, de Celălalt” (Mihaela
Ursa) care se vor depăşite în postmodernitatea culturală. Cu fiecare enunţ înregistrat
de ele, spaţiul gol dintre cele două abuzuri se umple dezinvolt şi progresiv cu un bogat
patrimoniu simbolic feminin.
Un dialog despre feminitate în variile ei ipostaze ne pune la dispoziţie Flori
Bălănescu, la(n)sându-se îndrăzneţ „în mâinile noastre”. Gestul îşi găseşte reciprocitate,
căci după câteva zeci de pagini realizăm că noi înşine ne-am lăsat prinşi în „mâinile”
autoarei. Fără a fi menajaţi cu vreun preambul pregătitor, ne pomenim martori fascinaţi
ai unui lung şi susţinut „dialog în monolog”, realizat după modelul narativ al maestrului
său Paul Goma şi, din proprie dorinţă, devenim receptorii empatici ai unei depoziţii
privind condiţia de a fi femeie într-un context social-politic generator de fracturi
ontologice şi sfâşieri de identitate.
Proiectat pe fundalul epocii postdecembriste, romanul se construieşte ca un jurnal
intim şi poetic retrospectiv, cu resorturi psihologice şi psihanalitice, anunţând chiar de la
început intenţia autoarei de a jalona pe harta feminităţii un traseu personal: „am aşteptat
atâta să vă spun cum este femeia, cât de complicată şi de tandră este harta ei”. Un obiectiv
dificil pentru că ea nu are de gând să se instaleze confortabil într-o invenţie literară,
uzurpând femeia reală, chiar dacă tentaţia de a o rescrie şi a o recompune fictiv este foarte
mare. Ceea ce se caută este expresia cea mai autentică a femeii în căutarea identităţii
fiinţiale, ancestrale, personale şi culturale. În acelaşi timp, femeia proiectată ar trebui să
aibă o acută conştiinţă etică, poziţionată asupra unui şir de probleme umane contemporane.
Într-o scriitură personală cu referenţialitate la propria-i temelie în fiinţă, Flori proiectează
un personaj plămădit din dramele vii ale biografiei umane şi ale autobiografiei personale:
„aşa m-am trezit într-o zi spunându-mi: sunt femeie. Şi am înţeles ce înseamnă asta.
Şi m-am cam speriat. Mă bosumflu, cu noduri în gât, când sunt certată, mă îmbotichez,
mă revolt în mine, mă cert, mă automutilez – simbolic, însă mă întorc mereu, tot eu, chiar
atunci când am dreptate”. Devoalarea femeii din sine ia forma succesiunii mozaicale de
jurnal, specie eminamente confesivă, acumulând sub presiunea impulsurilor conştiinţei
o sumă de experienţe, autoevaluări şi reflecţii personale aparent nesistematizate.
După cum am mai spus, cel mai viguros parcurs al cărţii este cel psihanalitic,
atunci când investigarea feminităţii se produce într-un exerciţiu de anamneză, prin
parcurgerea unui excurs psihanalitic complet, cu excavări în sine până la dimensiunea
originală, nemistificată: „Trebuie mai întâi să o scriu (harta-carte a feminităţii, nota
mea), să haşurez, să defrişez ar cu ar, să sap adânc, în trepte, până dau de apa limpede
şi calmă”. Chiar de la început ni se afişează o identitate teribilă, construită necruţător
pe fundaţia unui sacrificiu uman – frăţiorul nenăscut, „antedus”, pe care îl prelungeşte
în existenţă, purtând, pe de o parte, stigmatul celor „nedoriţii, chinuiţii, crescuţi de
62 Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012