2012,%20nr.%205-6%20(31)

cazuri excepţionale – la înmormântări, am grijă să-i asigur lui/ Lulu maximă securitate.
Închid ermetic ferestrele, trag bine/ perdelele mov la geamuri, încui casa cu câteva perechi
de chei,/ iar pe el îl pun într-o cutie neagră, asemănătoare cu un mic/ cavou. Asta pentru
cazurile când, Doamne fereşte, poate să se/ năpustească vreun hoţ în casă”.
Motivul incomunicării sau al falsei comunicări apare frecvent în carte, autoarea
referindu-se, în poeme ca Sub pleoape, Ceva important…, Hai să vorbim…, la starea de
apatie generală şi de supunere în faţa convenţiilor. Însingurarea eului (ca formă de protecţie)
este cauzată, se pare, de viziunea hamletiană asupra lumii: „Prea cumplită încercare de
a rămâne tu însuţi/ în această închisoare mută de viermi albi,/ când fiecare vrea să soarbă
din tine tot ce ai mai bun,/ să-ţi tulbure liniştea, iar apoi să-ţi strecoare în vene/ un alt om
care să le semene,/ adică să pari a fi un vierme”. În Singurătatea de miercuri ar putea fi
găsite cel puţin trei cuvinte care definesc exact condiţia eului poetic: două verbe, livreşti
prin excelenţă – „să hamletizăm” şi „upanişăm”, care exprimă tendinţa eului de a face din
orice lucru o dilemă şi de a se pierde în meditaţii filosofice despre fiinţă – şi un toponim
inventat de autoare – Gingador, desemnând locul (sau poate starea?) râvnit(ă), în care
„se poartă obligatoriu voia bună şi/ e timp doldora de trăit”. Ar fi vorba de o continuă
căutare-aşteptare a autenticului, a ceea ce este adevărat, netrucat şi esenţial („Atunci,
am tăiat şi am tăiat în cuvinte/ până am ajuns la cel care dezvăluie esenţialul”, declară
stănescian autoarea în Ceva important…).
Rămânând ea însăşi (ca s-o parafrazez), Liliana Armaşu nu se supune modei şi
tendinţelor poetice. Nimic din visceralitatea şi sexualitatea poeziei contemporane nu
pătrunde în versurile sale. Atunci când scrie poezie de dragoste (îndeosebi în ciclul
M-aş preface în propria ta singurătate), autoarea evocă, foarte discret, clipele în care
(ca în celebrul Un homme et une femme al lui Claude Lelouche) „privim prostiţi înainte/
căutând nu ştiu ce înapoi/ şi aşa stăm unul lângă altul/ până ne plictisim de stat/ şi de noi./ Apoi
ne ridicăm,/ ne scuturăm uşurel de praf,/ facem câte-o reverenţă şi plecăm./ Tu – înspre anii
tăi, / eu – înspre anii mei”. Nu se urmăreşte (cum des se întâmplă în poezia de azi) şocarea
prin limbaj sau imagine. Dimpotrivă, se operează cu arhetipuri pentru a crea o poezie
a trăirii profunde: „Tandreţea ne-a însoţit mereu, pasiunea,/ florile şi încântarea./ Suntem
perechea eternă. Nu ai frică de moarte./ Dormi liniştit.”
În general detaşându-se prin ironie, Liliana Armaşu rămâne totuşi uneori foarte
implicată în demersul poetic, cum ar fi în cazul acestei definiţii uşor patetice a iubirii,
din poemul Despre cea care te lasă fără: „Ea te scoate în stradă/ zdrenţuit, flămând,
obosit,/ te arată cu degetul/ ca pe un retardat mintal,/ ca pe un cerşetor împuţit,/ îţi stoarce
toate rezervele/ de calciu şi magneziu din organism,/ toţi banii din buzunare,/ te lasă fără
dinţi,/ fără păr pe cap,/ fără unghii la mâini/ şi la picioare./ Te înnebuneşte!”. La fel de
implicată este şi în poezia condiţiei feminine (Ce-au făcut, roabo, cu viaţa ta?, Vreau
să te ţin în braţele mele, mamă, Bunica scrie poeme): „E înfricoşător să fii femeie/ şi să
auzi cum îţi clănţănesc dinţii în gură/ de teamă să nu sfârşeşti urât”. De cele mai multe
ori însă adevărata trăire nu e la suprafaţă, ci se strecoară pe nesimţite printre versuri, se
acumulează treptat, pentru a se configura într-o mare dramă a însingurării.
Prozaizarea devine o formă de diluare a dramatismului. Mai multe poeme încep
cu un verb care denotă tendinţa de narativizare: „…se făcea că mergeam prin Deşertul
Tătarilor” (La întoarcere), „…să vă povestesc acum despre păpuşa mea” (Williams).
Astfel, scenariul vieţii de zi cu zi se suprapune experienţei sufleteşti, având o funcţie
56 Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012