2012,%20nr.%205-6%20(31)

acasă/ în grădină greieri şi simfonii erotice/ în aer miros de mămăligă/ coaptă la foc de
ogrinji// liniştea stă pe pragul casei/ ca într-o scoică a veşniciei”.
Poezia Mariei Şleahtiţchi, cu toate că mai conţine referinţe culturale şi porniri
textualiste, este traversată de un lirism genuin intens şi emoţionant. Prospeţimea imaginilor
rezultă din îmbinarea sinestezică a senzaţiilor („verde uscat”, „alb tăbăcit”, „roşu
acrilic”, „verde vâscos”, „vocale rujate”) sau din poetizarea limbajului regional (rustic,
în general), uşor arhaizat („veliştea vânturilor”, „nu pot croşeta lănţuşele semantice”).
Scrise cu migală, poemele din această carte se citesc totuşi dintr-o suflare, pentru că ating
o coardă sensibilă a fiecăruia dintre noi – relaţia cu cei de odinioară, legătura cu lumea
„oleandrilor roz” (imaginea simbolizând universul idilic al copilăriei), cu „eternul ieri/
cu mâinile calde ale mamei/ şi şapca tatei săltată pe frunte”. Este poezia unui eu care
caută confirmarea propriei identităţi în idee, în cuvânt, în amintire, în tăcere: „sunt brazda
mov/ ce-şi mulează culoarea pe/ vârtejul de aer zvelt// sunt fluviul de miere/ de tei şi de
salcâm/ ce se revarsă lin/ peste ochiul nesomnului// sunt gând reîntors/ în lăcaşul cu aură/
de smoală grizonată// sunt abur ce se resoarbe/ în vocale rujate în lanţul/ cuvintelor legate
de plămâni// sunt tăcerea/ vântoaicelor cu răni/ abia tămăduite”.
*
Liliana Armaşu debuta editorial (obţinând Marele Premiu la Festivalul Naţional
de Literatură „Tudor Arghezi” din Târgu-Jiu) în 2001, cu volumul de poezie Eu scriu…
Tu scrii… El este. În 2010, publică a doua sa carte de poezie, Singurătatea de miercuri,
în care nu mai păstrează aproape nimic din textualismul, metatextualitatea şi atitudinea de
revoltă proprie versurilor anterioare. De această dată, autoarea adoptă lirismul confesiv
ca mijloc de defulare a trăirilor interioare provocate de un acut (şi dramatic) sentiment al
singurătăţii şi incomunicării. Criticul Eugen Lungu constata, pe bună dreptate, în prefaţa
cărţii, că Liliana Armaşu înclină spre o singurătate molcomă, „care îşi acceptă ursita,
dacă nu ca pe un datum, atunci cel puţin ca pe o fatalitate” [1, p. 5]. Nu ştiu dacă mai
găsim în poezia contemporană o astfel de atitudine literar-existenţială. Poeta îşi acceptă
singurătatea ca pe o condiţie sine qua non şi, se pare, se obişnuieşte cu (sau poate chiar
se complace în) ipostaza de locuitor de la o „margine a marginii”. Eul poeziei sale, de
o sensibilitate (neo)romantică, este prins între două lumi: cea reală, o lume reificată,
a convenţiilor, a obiectelor efemere, a banalului, şi cea imaginată-visată-aşteptată, o lume
a esenţelor, a autenticului, a adevărului. Chiar dacă nu este un revoltat, acest eu aşteaptă
– beckettian? („De când aştept am şi uitat ce anume aştept,/ dar aştept cu siguranţă ceva./
Când se va ivi, voi şti precis că anume asta e.”) – „că poate mâine se va întâmpla ceva/
nesperat de frumos”.
Retras în singurătate ca în propria moarte („Cel mai mare eveniment din viaţa ta/
e atunci când (nu) ţi e întâmplă nimic –/ când te afli într-o cameră, singur,/ nesigur de ceea
ce eşti,/ iar ceilalţi te-au uitat”), „personajul” Singurătăţii de miercuri are totuşi câţiva
confesori (prietenul Cips, păpuşa Williams, „pe care am găsit-o într-o cutie de la/ ajutoare
umanitare (aruncată undeva pe stradă)”, şi un „tu” abstract, „singurul care ştii/ cum să
deschizi uşa”), dar şi un „colocatar” (Lulu, un „animal sălbatic” din casă) – aceştia fiind,
de fapt alter ego-uri ale aceluiaşi eu claustrat. Nu are loc decât o comunicare cu sine, căci
lumea din afară e pe cât de falsă pe atât de ostilă. Iată o subtilă metaforă ce sugerează
refuzul (frica?) de a comunica: „…atunci când sunt plecată la serviciu, la piaţă sau – în/
Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012
55