2012,%20nr.%205-6%20(31)

propriul corp este asemenea unui ritual magic ce asigură protecţia împotriva stihiilor:
„ca pe un copil îmi voi mângâia capul,/ o să-l leagăn până se opreşte vântul,/ o să-l încălzesc
cu mâinile,/ capul meu cuminte/ se va odihni pe pernă” (O să iute vântul, o să uite ploaia).
Chiar şi cei mai pudici sau puritani consumatori de poezie pot să citească aceste poeme
ale corporalului fără frisoane, căci limbajul nu depăşeşte ceea ce, canonic, s-ar considera
limită a decenţei. O singură excepţie ar fi poemul Pălmuită dar mereu calmă, în care
senzualitatea devine debordantă: „Pereţii înalţi/ şi-au adus aminte de temelia îngropată în
pământ/ un bărbat scrie: îmi place să văd/ lacrimi pe umerii tăi, lacrimi pe sânii tăi/ lacrimi
pe fesele tale rupte de realitate/ nu-mi pot dezlipi faţa de pântecul tău/ îndulcit cu lumină/
iubita mea pălmuită dar mereu calmă,/ lasă-mă să putrezesc/ în umezeala ta fierbinte/ să
lunec în pâlnia neagră a sexului tău/ îmi place să văd cum intră soarele/ în deschizătura de
catifea/ din nou păsările cântă şi se împerechează iubita mea/ din nou mâna mea miroase
a sânge”. În acest caz, nu putem vorbi totuşi de tendinţa de a sfida „normele”, de a şoca
şi, respectiv, de a transforma poezia într-un produs comercial, cum se întâmplă frecvent
în literatura ultimilor ani. Utilizând lexicul corporalului, autoarea urmăreşte un alt scop –
sporirea autenticităţii.
Irina Nechit nu face o poezie intelectualizată şi nici nu cade în confesiuni
sentimentaliste. Ea alege tonalitatea firească a limbajului şi creează o imagistică
de o simplitate necăutată. De obicei nostalgică, uneori ludică şi ironică, autoarea
volumului Copilul din maşina galbenă scrie o poezie care nu ţine neapărat să se înscrie în
rigorile vreunui -ism literar. Textele ei sunt mai degrabă mărturia dorinţei de a surprinde
frumuseţea cotidianului şi de a crea un univers poetic din imagini „naturale”.
*
După O săptămână de poeme nescrise (1998) şi doisprezece ani de poeme nepublicate
într-o carte, Maria Şleahtiţchi revine cu un volum de poezie al cărei titlu anunţă un
lirism de tip subiectiv – Oleandrii mă strigă roz. Grupate în cinci cicluri, cele 25 de
poeme alcătuiesc biografia lirică a unui eu feminin prins între două lumi: aici şi acum – un
univers al intimităţii literaturizate, „dincolo” – un univers pastoralizat al trăirilor/ fiinţelor
de altădată. Apocrife-le conţin versuri de un lirism cu discrete accente senzuale, în care se
urmăreşte refacerea cuplului primordial (eu-tu; el-ea): „el/ îi face loc sub plapumă/ o lasă
să-i intre sub piele/ să-şi încălzească picioarele reci de gambele sale fierbinţi// ea/ se subţie
până devine un abur/ un fum un fir de cenuşă/ pornită alandala pe-o coamă de vânt”. Poemele
în vernil surprind, uneori la modul impresionist, cu ajutorul imaginilor cromatice sau
al metaforei stihialului, „peisaje” din imediat: „plopoaicele hermafrodite/ cu ugere pline
de laptele/ verdelui crud/ şi poale zdrenţuite-n rafale/ îşi smulg despletite chica/ dând pe
vânt clăbuci răsuciţi/ în volane dantelate de puf”. Textele din ciclul Oleandrii mă strigă
roz invocă făptura mamei, trecută dincolo; sunt, de fapt, mesaje onirice venite de la cea
pentru care „lipsa trupului” e „pierderea mea cea mare” („draga mea/ a mă reîntrupa nu
pot/ inconsistenţa e/ singura mea povară”). 12 este un poem în care descrierea unei scene
din banalul cotidian trece în rugăciune pentru mântuirea trupului lui Iuda: „11. iartă-i
regretul şi teama/ şi-alegerea/ frânghie trainică copac viguros// 12. îndură-te doamne că
doar nu mai e nevoie de el/ scoate-i din ştreang trupul uscat”. În final, în poemele din
ciclul Dincolo, autoarea iarăşi evocă, narativizând lirismul, fiinţa mamei, plasând-o în
universul rustic al copilăriei, un univers al purităţii şi al statorniciei: „seară de vară la noi
54 Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012