2012,%20nr.%205-6%20(31)

de copil/ ai grijă să nu-ţi muşte degetul!/ strigă doamna tunsă scurt/ pantalonii ei vernil se
contopesc cu natura” (Parcul Tivoli).
Un alt tip de călătorie este cea imaginară, spre lumea protectoare a copilăriei (maşina
galbenă, de altfel, este o metaforă a acestei lumi). Sunt mai multe poeme în care autoarea
evocă nostalgic universul vârstei inocente, trăind un acut sentiment al irecuperabilului:
„doar maşina galbenă înaintează/ pe şoseaua pustie/ copilul se culcă pe bancheta din
spate/ îşi atinge obrazul rumen/ de perna mirosind a benzină// roţile se rostogolesc fără
zgomot/ copacii dispar în ninsoare/ maşina înaintează pe drumul acela neted –/ e atât
de departe că nu i se mai văd/ stopurile roşii din urmă” (Copilul din maşina galbenă).
(La optzeciştii basarabeni, ludici, ironici şi intertextualizanţi în primele cărţi, această
tendinţă pare să fie tot mai întâlnită în ultimul timp, şi aş menţiona în acest context cel
puţin două nume: Maria Şleahtiţchi, cu Oleandrii mă strigă roz, şi Nicolae Leahu, cu
Nenumitul.) Mai multe poeme au în centru figura mamei (Vino mai des, Drumul sângelui,
Evantaiul cărţilor de joc, Aeronava), şi acestea sunt printre cele mai bune texte din volum.
Uneori, amintirea ia forma unui scenariu ludic („În ochi revine culoarea de altădată/
aproape că uitasem nuanţa aceea/ (castane în soare)/ Nici mama nu trişează/ Asul de coz/
craiul de coz/ dama şi valetul de coz/ au ajuns în palmele ei/ Nu mă cruţă joacă cinstit/
îşi mişcă braţul încet-încet ca în vis”, Evantaiul cărţilor de joc), alteori se transformă în
bocet-incantaţie („scoală mamă scoală/ dacă ajungi până la uşă apucă-te de razele soarelui/
şi scoate-ţi afară mai întâi capul/ apoi un picior şi încă un picior/ mergi de la pragul
casei până la salcâm/ de la stogul de fân până la poartă”, Drumul sângelui). În astfel de
versuri, detaşarea sentimentală nu mai este proprie eului, Irina Nechit permiţând regretelor
(şi unui uşor patetism) să se insinueze în interstiţiile textului. Foarte repede se revine însă
la tonalităţile fireşti, orice sentiment fiind atenuat prin raportarea la cotidian.
Cel de-al treilea aspect al călătoriei îl constituie călătorirea, sau călătoria ireversibilă
prin timp. În poemele din această categorie (Grasă în birou, După dispariţie nu dispar,
O linguriţă de apă, Expresionistă, Cine va lătra după), ca în celelalte cazuri de altfel,
dictusul natural este forma de exprimare. Parte obligatorie a existenţei, moartea este un
fapt firesc. Uneori, autoarea adoptă discursul gnomic pentru a defini ceea ce pare indefinibil
(„moartea e viaţa fără mine fără casa alor mei şi fără câinele ăsta”, Cine va lătra după),
alteori face uz de limbajul necrologic („adio lucia adio mariana adio gheorghe adio dan
adio iustin/ nu ne vine să credem că aţi plecat/ de-acum înainte ne veţi privi cu ochii larg
deschişi/ din cerurile îngropate în troiene/ din nou pământul zăngăneşte/ sub tăişurile de
hârleţe/ eu stau şi scriu «lacrimi de gheaţă pentru steliana»”, Grasă în birou). În ambele
cazuri, dramatismul este discret mascat în prozaismul aparent.
Cartea Copilul din maşina galbenă este o încercare (reuşită) de a transpune în poezie
existenţa de zi cu zi, cu ajutorul unui limbaj firesc, foarte apropiat de limbajul diaristic.
De cele mai multe ori, metafora se naşte din contactul cu realul prozaic, cu banalul. Irina
Nechit practică minimalismul expresiei şi apelează la detaliul nesemnificativ („scap stiloul
made in china pe podea”, „cu degetele mânjite de vopsea supraten”) sau la vocabularul
vestimentar (pantofii lui, puloverul care se destramă, geaca „în care îmi îngrop faţa de
atâtea ori”) pentru a crea impresia de firesc. Lexicul somatic este explorat din plin (iată
doar câteva titluri: Venele tale, Gâtul meu parfumat, Amigdale, Degeţele, dar şi Pălmuită
dar mereu calmă, O să iute vântul, o să uite ploaia, Viscol, De jos în sus), iar referinţa
la corporalitate devine formă de manifestare a antropocentrismului. Comunicarea cu
Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012
53