2012,%20nr.%205-6%20(31)

şi ridicol al adulţilor: „ia-mă şi pe mine/ bocea câte o rudă/ dar se speria/ când îi luneca
piciorul/ pe marginea gropii” (fanfara).
O miză lirică a poetei o reprezintă exuberanţa şi naturaleţea infantila, pe care le
captează în formidabile micronaraţiuni poetice: „bobocii noştri erau însemnaţi/ să nu se
piardă/ aşa gri şi pufoşi/ îmi lipeam câte unul de piept/ şi mă încălzeam/ şi simţeam cum i
se zbate inima/ atunci îmi venea să îi pup labele găurite/de la stadion la biserică/ creşteau
doar aguzi/ cu fructele mustoase de la care/ ni se înnegreau dinţii şi limba/ şi rochiţele de
cit/ nu mânca agude că o să-ţi fie a f…/ încercam să înţeleg sensul cuvintelor strigate/ din
vârful pomului/ aruncam agude coapte nimerea pe câte cineva după guler/ chicoteam cu
olica/ împărţeam drumul în jumătate/ acesta e drumul meu/ şi ne certam până răguşeam
(…)” (să le fie a). Agudul are o dublă semnificaţie. Reprezintă altitudinea de unde „eu
şi olica” contemplă lumea într-o superioritate şi detaşare, pe care doar copilăria ţi-o
oferă. Tot el e şi copacul în care se produce maturizarea sexuală: „după o să mergem la
ea/ să mâncăm agude/ şi să vorbim/ despre băieţi”. Alt loc care declanşează perceperea
feminităţii în datele ei biologice este baia comunală din sat, unde „sfârcurile/ ardeau în
ceaţă ca beculeţele pe brad”.
De la baia comunală cu miros de şampon crea-crea, poeta trece într-o încăpere
nouă „ce miroase a vopsea şi a nevea for men after shave”. Deşi gândurile ei se îndreaptă
spre „geamuri albe termopan şi grilaje frumoase…”, poeta conştientizează că încă nu
şi-a scos „eticheta”, amintirile copilăriei continuând s-o copleşească. Şi pe bună dreptate,
deoarece, în noua dimensiune a prezentului de femeie matură „nu se mai întâmplă nimic”,
nimic din vremurile miraculoase, când „eu mă credeam wanda jackson…”.
NINA CORCINSCHI
Ofensiva liricii feminine
La o încercare de a defini printr-o sintagmă cartea Copilul din maşina galbenă
(2010) a Irinei Nechit, prima expresie care îmi vine în minte este „poezie de notaţie”.
Nu pentru că ar fi o poezie realistă, golită de afectivitate, ci pentru că autoarea înregistrează
scene, impresii, senzaţii, imagini, evitând, pe cât e posibil, confesiunea. Dacă în volumele
anterioare (Şarpele mă recunoaşte, 1992; Cartea rece, 1996; Un viitor obosit, 1999;
Gheara, 2003; Un fel de linişte, 2006) se impunea un discurs egocentric şi o poezie
a arhetipurilor, în Copilul din maşina galbenă primează exprimarea neafectată şi
o poezie a situaţiei banale. Irina Nechit renunţă la livresc în favoarea dictusului natural,
se detaşează de biografia mitică a eternului eu feminin (vezi volumul de debut) şi adoptă,
pe anumite segmente, biografismul, poezia cotidianului sau poezia corporalităţii, toate,
se pare, pentru a spori autenticitatea.
Cartea (compusă din trei cicluri: Călimara, Maşina galbenă, Cine va lătra după) se
axează pe motivul călătoriei. Impresiile dintr-o călătorie propriu-zisă, prin oraşele Europei,
sunt reconstituite în poemele cu subtitlul Baltice (Călimara, Acoperiş, Rudis), dar şi în
Viena, Parcul Tivoli, Golf. Notaţiile se fac la modul impresionist, detaliul nesemnificativ,
banal fiind poetizat: „trei ciori se uită în aceeaşi direcţie/ pe tulpină coboară veveriţa/ cu
capul în jos/ o fetiţă o ia înaintea bunicii/ ţine pietricelele în pumni le loveşte una de alta/
parcul Tivoli răsună de ciocănituri/ pachetul cu alune trece dintr-o/ mână bătrână în una
52 Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012