2012,%20nr.%205-6%20(31)

mirific cu zarea/ tot ce-a fost dor un pazzle perfect/ desluşeşte pustiul şi marea/ ca un
pictor miop dar select/ în materii de ultrasenzaţii/ iar în limfă pilot iscusit/ se hrăneşte-n
avânt cu vibraţii…” (Nirvana).
Regimul nocturn desface contururi, şterge certitudini, stimulează imaginaţia.
Fenomene incredibile se aştern în faţa noastră, greu de relatat şi imposibil de adunat
într-o poveste coerentă. Imaginile prind viaţă şi se înşiră sub dicteul mai multor stări,
de regulă reconfortante. Eul liric se vrea în varii ipostaze şi, cufundându-se în tot
felul de elemente, ia mereu altă înfăţişare. Stabilitatea este resimţită ca împovărătoare,
dinamismul imaginar asigură vitalitatea poeziei.
Magnifică este tocmai acea conştiinţă a visătoarei de încântare în faţa
spectacolelor de irealitate, care se exprimă printr-o frumoasă emulaţie de imagini şi
metafore: „Eram chitări/ cu strune reci cuvintele/ veneau din cer ca stropii/ care bat
în geamuri seci/ şi tu le-ai îmbrăcat atât de cert/ un dor curat ne-a îmbătat/ un alt fel
de concert” (Boschetarului V. B.)”. Aceste elanuri de imaginaţie sunt alimentate de
contemplaţia fericită a universului. Nimic sau aproape nimic din convulsiile emotive
din prima parte a cărţii nu mai rămâne. Avem acum în faţă un album feminin de
privelişti frumoase, vibrând la perfecţiune departe de griji, de ambiţii şi proiecte, care
reprezintă reversul la pornirile „eroice” din primul compartiment. Reveria ţese legături
insolite între comenzile pe calculator şi mecanismul inspiraţiei poetice: „Mapele pline
de orice auz/ «enter» aşteaptă apăs şi mă las/ (…) Ritmul în puls ciocăneşte la nerv/
timp de-o secundă tablouri răsar/ picturi-fantome cu barbă observ/ muzicieni cu talen
legendar” (Ultrasonor), între ritmurile unui tangou şi nervul poeziei (Nouă) sau între
misiunea clopotarului şi cea a poetului care destupă poezia întru linişte şi „seninătate”
(Clopotarul), căutând ora plenitudinii sufletului.
Volumul EvAdam este un frumos joc poetic încrucişând gândirea şi reveria, raţiunea
şi imaginaţia, sensibilitatea onirică şi cea a limbajului.
Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012
ALIONA GRATI
Graţia şi rigoarea poeziei
Există poeţi pe care-i citeşti cu plăcere constantă chiar dacă fiecare volum apărut,
de la debutul lor încoace, nu te surprinde prin nimic nou. Călina Trifan este una
dintre poetele care rămâne fidelă aceloraşi traiecte lirice ale începutului, fără a plictisi
însă cititorul. Femeile iubesc cum respiră (2011) e o carte de duminică, care, la fel ca
precedentele, te predispune la contemplare şi meditaţie. O feminitate calmă, înţeleaptă
şi tandră în acelaşi timp îţi destăinuie trăiri şi reflecţii care, te miri de-şi mai pot face loc
într-un veac consumist şi grăbit. Trebuie să-şi facă loc, pentru că, afirmă poeta: „Nu avem
o destinaţie precisă/ contează călătoria în sine/ fără cârmă în derivă/ dinspre frază spre
nemărturisire”. Aşadar, tot la valorile sufleteşti, susţinute de bătrânii clasici, ajungem.
Replierea interioară, expediţiile în sine sunt catalizatorul acestor „respiraţii” lirice.
De aici derivă poetica dragostei şi a morţii, adică temele predilecte ale Călinei Trifan, dar
şi reflecţiile sale despre artă, timp, destin, existenţă etc. Marca acestor meditaţii-reflecţiiatitudini
sunt concentrarea şi decenţa. Versurile scurte, condensate evită discursivitatea,
fiind rostite potolit, cu jumătate de voce. Sonorizările interioare curg în şoaptă, pe note
joase, răsucite într-un registru scriptorial specific.
49