2012,%20nr.%205-6%20(31)

iniţiativă creativă prin volumul EvAdam (2012). Poeta nu a spus totul despre sine şi insistă
să ne plimbe în universul frământărilor ei feminine, oferindu-ne noi spectacole imagistice
despre jocul între certitudini şi nesiguranţe. Ansamblul volumului susţine deci o eficientă
dualitate, sugerată şi de cele două părţi tematic simetrice, care jalonează două atitudini
lirice mai vizibile. „Femeia de zi”, „Femeia de noapte” trimit involuntar la o perspectivă
antropologică şi nu oricare, ci la cea expusă de Gilbert Durand în Structurile…, iniţiind
discuţia în jurul celor două regimuri ale imaginilor – „diurn” şi „nocturn” – ce le generează
simbolismul şi retorica.
Cel puţin două accepţii are, spre exemplu, imaginea centrală a muşuroiului-insectar,
care a dat titlul cărţii. Mai aproape de tradiţie, aceasta trimite la existenţa socială şi adună
atitudini, convicţiuni, valori morale ale autoarei. E vorba de o existenţă asumată structural,
„cărată în spate” şi găzduind în imaginar „gândacii” acesteia. Imaginarul Radmilei este
un muşuroi suprapopulat de reprezentări ale pulsiunilor, gândurilor şi emoţiilor ei, cu un
interior plin de trasee, „labirinte şi şarade”, ce se pot deschide în multiple şi surprinzătoare
irizări şi umbre. În lumina difuză şi feerică a nopţii contrastele se ameliorează şi burta
muşuroiului devine un refugiu. În claritatea zilei realitatea îşi expune aspectele şi grămada
de pământ aminteşte, iată, un cimitir multicolor: „Muşuroiul ăsta încălţat vrea firimituri
de primăvară/ care pe un nor s-a cocoţat şi-l presară doar cu ploaie rară/ Obosit de mers
şi de cărat gândacii grei de pe spinare/ se retrage-n noapte supărat fără-a se-ntreba de ce
nu are/ N-are timp de teatru şi lecturi că-l mănâncă viermii dacă şade/ muşuroi captiv în
săpături negre labirinte de şarade” („Insectar”). În acelaşi timp, creaţia poetică e un album
în care autoarea poate fixa cu ace de siguranţă colecţii de bijuterii imagistice, asociaţii
imprevizibile, iluminări verbale, adunate de ea în stările de reverie.
Asimilând lecţia poeticii blagiene, Radmila îi păstrează „luminii” semnificaţiile
revelatorii. Setea de „alb”, de „mister” se transpune în scenarii multiple, mai ales în
a doua parte a cărţii. Chiar dacă poeta nu-şi face program „să ucidă (…) cu mintea tainele”
semnelor transcedentale în concret, ipostaza telurică îşi va revendica oricum drepturile:
„Uneori întâlneam o femeie de zi…/ Albul ei tânăr mire zbura peste tot/ să mă ascund de
ispită ştiam că nu pot/ de lumina lui ochii cercam a-i păzi// Dar femeia geloasă spre sine-l
trăgea/ cu instinct ascuţit şi profund pământesc/ îl făcea tot mai alb vrând ca eu să orbesc/
şi-n memoria mea să rămână doar ea”. Pendularea între puritatea ideii şi soliditatea senzaţiei
constituie echivocul care însoţeşte fiecare poem al volumului. Această ambiguitate de tip
modernist contrabalansează împărţirea rezonabilă în două părţi şi nuanţează exprimarea
asaltată de capriciile imaginaţiei.
Mai aproape structural de poezia visării cu ochii deschişi, poeta reacţionează
totuşi la semnele venite din exterior. Conştiinţa de zi decriptează misterele, lumina
minţii descoperă în istorie „evidenţe” stridente, ce trebuie neapărat spuse, strigate chiar
şi astfel exorcizate. Strâmbătăţile lumii generează adeseori frustrări şi depresii spirituale
ireprimabile, transpuse în gesturi de abandon de sine în nebunie şi atunci ni se aştern
în faţă viziuni în convulsie expresionistă despre un timp care „stă demult cu ştreangul
pus”. În aceste momente de autoscopie grotescul se ridică la cote maxime, frizând
explozii de angoase. Oceane de sânge, schelete „ambulante”, avioane burduşite cu trotil,
plante mutante, oameni care seamănă cu nişte cari ce „umblă cu cerutul într-un putred
măr de cimitir” îi decorează acum universul apocaliptic. Te prinzi involuntar în aceste
previziuni de Casandră ca într-o „horă de fluturi” (Auzi?), te laşi înghiţit pe neobservate
de tranchilizantele „cu efect de felină” (Diazepam). Şi doar senzaţiile acute de durere
Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012
47