2012,%20nr.%205-6%20(31)

Lidia Codreanca cu o poetică a tăcerii
Înrudită cu arta picturii, poezia Lidiei Codreanca caută desăvârşirea în notaţiile
„tăcerii”, în pensulaţiile lirice evanescente. Ale ei „Naturi statice cu tăceri” (2012) sunt în
căutarea desenului artistic ce va surprinde esenţe misterioase, stări nepământene: „Sunt/ un
explorator/ de tăceri/ şi trec prin cuvinte/ ca văzduhul/ printre morminte” (Panta Rhei).
De frica confesiunii cu priză directă a întâmplărilor, Lidia Codreanca alege fie
să tacă sublim, fie să cânte prea-plin miracolul ceresc, „precum păsările/ slavoslovesc/
precum florile îngenunchează”. Fiecare poem al se vrea o fulguraţie plastico-poetică
a inefabilului, o apropiere/depărtare de frumuseţea „Verbului divin”. Predispoziţia
pentru psalmodiere, adoptarea unui codex liric liturgic, duhul davidic al versurilor ne
fac participanţi la o lume dematerializată, schiţată prin instantanee poetice. Lidia ştie că
poezia a fost mereu limbajul privilegiat în dialogul cu divinitatea şi alege să rămână, în
pofida tendinţei moderne de desacralizare, în esenţialitatea relaţiei „Eu/ Tu” care, potrivit
lui Martin Buber, constituie resursa arhetipală a lumii. Poeţii bizantini, dar şi români, care
au continuat linia veche patristică, îi vor servi drept model pentru structurarea expresiilor
de frământare interioară.
Credinţa este un antidot împotriva desfiinţării: „Nu mă ascund în dosul cuvintelor/
masca evlaviei/ n-o mai port/ tresar/ ori de câte ori/ coboară raza Luminii/ să deschidă
ochiul/ unui suflet/ mort! (Divinitate), poezia constituind un refugiu, o „ascundere comodă
în psalmi”. Explorarea psalmului presupune o gamă largă de stări interioare rugătoare ale
eului uman: de la recunoştinţă şi smerenie la revoltă împotriva indiferenţei umane, de la
înfiorarea în faţa lui Dumnezeu la disperarea singurătăţii şi la conştientizarea nimicniciei
umane. Rugăciunea poetică reverberează extaze, beatitudini, stări paradiziace, dar şi
căinţă, frângere, cădere, totul convertindu-se într-un sentiment de admiraţie nemărginită a
lui Dumnezeu, dătătoare de pace sufletească.
În acelaşi registru psalmic, al poeziei ca jelanie după un „paradis pierdut”, sunt
realizate tablourile lirice „cu amintiri”. Întoarcerea imaginară în copilărie, la mama, la
tata, la păpuşi e o revenire la cele „sineşti”. Privirea îndărăt echivalează cu gestul de
reîntregire primordială şi revenire în grădina adamică, de aceea „peisajele” încap doar
culori luminoase: „fulgi miţoşi”, „pace/ picurată/ ca un amurg/ încet/ prin clepsidra de
nisip/ a lunii”, „ieduţa fumurie”. Aceste reconstituiri ale auroralului sunt atinse pe alocuri
de umbra îndoielilor şi a deşertăciunii. Totuşi reverberaţiile tristeţii nu declanşează furtuni
dramatice insurmontabile şi nu împing decât arareori în hăul angoasei: „Fără de rost pic
cu pic/ mistui cerneala-n nimic” (Arşiţă). De regulă, golul existenţial se umple delicat cu
tremurul nedefinit al lucrurilor.
Singurătatea poate deveni şi claustrare, replierea în spaţiul sinelui presupune
exorcizarea celuilalt. Răcirea fiinţei iubite îi întoarce privirea spre propria reducere,
inspirând-o la „autoportrete incolore”, dezolante. Cântecul iubirii trecute persistă în
ritmul deşertului îngheţat şi nimic pe această lume, se pare, nu-l poate scoate din impasul
deznădejdii. Tocmai această tânguire mocnită a imposibilităţii de a atinge fericirea prin
celălalt creează axul poeziei semnate de Lidia Codreanca.
Radmila Popovici-Paraschiv. Între pamflet şi reverie
Prinzându-ne cu volumul de debut Mi-s (2008) în zigzagul tensionant al întrebărilor
fundamentale – „mi-s” ori n„…uusss”, Radmila Popovici-Paraschiv ne bucură cu o nouă
46 Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012