2012,%20nr.%205-6%20(31)

eflecţia urmează ritmul indeterminat al inimii/ vieţii/ structurii individuale: „Există ţipete
care te bat în cuie/ şi ţipete care te târăsc/ de coada lor de cal nărăvaş/ până-n lumea de
apoi.// De nimic nu mi-i teamă azi/ ca de suspinul acumulat/ traducerea acestui poem/ mi
l-am asumat/ programatic”.
Poemul Manual de învăţătură este scris în maniera sfătoasă a poeziei gnomice,
totuşi formularea vreunui adevăr sau precept moral ezită să prindă configuraţie. Singura
realitate a textului va rămâne reflecţia închisă în ea însăşi („umbra nodului în gând”).
Chiar dacă poemul se anunţă drept o gramatică, aceasta nu se vrea normativă, absolut
valabilă, ci o variantă de formulare subiectivă a propriului cod creativ. Călina Trifan are
destule replici la structura poeziei moderne. Spre exemplu poemul Gol este o parodie la
mitul trecerii individului spre o altă viaţă – „adevărată” – printr-o „poartă-simbol”, care
face figuraţia multor poezii moderne. Cel care a optat pentru un traseu iniţiatic în abstract
sucombă în faţa unei „porţi pustii”, pentru că: „Poate dimineaţa-i un copil răsfăţat/ care
de interdicţii nu vrea să ştie/ mi-a smuls inima din piept/ şi fără să spargă ceva/ ca pe-o
minge/ o bate în poarta pustie” (Gol).
Autoarea îşi permite să se joace cu textele canonice ale literaturii române,
făcând asta cu căldură, dar bruind ironic orice posibilă aureolare mitică: „…ţi-am
trimis în lumea de apoi/ şi-un trifoi cu patru foi”, sau „când s-a arătat Capul Bunei
Speranţe/ eram nici pe drum, nici pe cărare”. Meditaţia gravă asupra problemei
ce a preocupat mereu omenirea – moartea – se estompează: „dar toate prognozele
sunt optimiste”. În iureşul vieţii postindustriale, la capătul istoriei, unde apocalipsa
spirituală distruge orice reazem, omului îi scapă „semnul unei decizii eterne”. Rămâne
însă energia în desfăşurare cu multiple direcţii. Poezia – manifestare a vieţii – e şi „un
soi de angoasă”, şi „oboseală cronică”, şi „fulgere de pe hârtie”, şi „tunet”, şi „ţipăt”,
şi „răsuflarea condamnaţilor”, şi „ultimul icnet”, şi „cercuri largi ca pietrele-n apă/ care
făcându-se ţăndări/ nu eliberează vreodată”. Alegerea unghiului de abordare îi revine,
în cele din urmă, cititorului. Cu acesta autoarea cochetează pe alocuri, sugerându-i
caracterul ambiguu al poeziei sale: „Uneori e-nvăluit în ceaţă/ asemeni cerului şi
creierului meu/ o mie de voci vibrânde-mi oferă/ o deviere de la traseu” (Slalom).
Fragmente de universuri virtuale se află în aşteptarea momentului în care lectorul va
accesa site-ul dorit şi: „Vieţi scurte ca fulgerul/ aici se opresc în aşteptarea/ ochilor
tăi, cititorule,/ ce le redau suflarea”.
În Amintiri de diamant poeta se axează pe simţurile fizice: „Când nu mă gândesc
la Dumnezeu/ mă gândesc la tine/ când/ mă gândesc la Dumnezeu,/ de fapt,/ tot la tine
mă gândesc” (Mărturisire). Plăcerea şi dorinţa neostoită de a trăi, fără restricţii dezvăluie
o senzualitate debordantă: „O dată cu-amurgul setoşi de soare/ bucuriile noastre devin
mai neruşinate/ şi sângele poate face ravagii/ ca apele revărsate”. Universul se injectează
cu doze puternice de vitalism. Dionysos „în plină zi ridică fuste”, înmugureşte sâni,
îngălbeneşte fructe, strânge în braţe, hipnotizează extatic, dezleagă ochii de obişnuinţă,
porneşte puhoaiele-n vene… Poezia se dezlănţuie în figuraţii de „oftaturi, râsete şi
vise”, „miros de aripi pârlite” de focul fericirii, „durere şi exaltare”, mirare, sete şi poftă
nelimitată de viaţă.
Purii gheţari ai esteticii mallarmèene scapă în lumea Călinei Trifan de imuabilitate,
încremenire apollinică. Cu mozaicul lor de oglinzi reflectându-se jucăuş, „Banchizele”
Călinei Trifan incită fantezia cititorului la noi relecturi.
Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012
45