2012,%20nr.%205-6%20(31)

„reguli personale” ale reflecţiei şi trăirii intense, expuse în cadenţe obsedante de blues.
O temă nostalgică, dirijată de ritmul amintirilor, a doua – sacadată, alternând împliniri şi
neîmpliniri feminine, dar care va fi îmbogăţită cu sonuri melancolice, confesiuni voalate,
mesaje senzuale doar pentru cel care are urechi să audă. A treia temă este maternitatea
înregistrată într-un „jurnal” cu specificarea întregii genealogii pe linie maternă („autoportret
cu mama”; „irine zenobii marii amintiri dintr-un alt mileniu”), acompaniată cu apogiaturi
de iubire nemărginită, până la desfiinţare de sine, faţă de copil. Urmează firesc o a patra
temă, interpretată piano, a singurătăţii şi nimicniciei omului în univers (aici contribuie
metafora lui Pascal din textul-incipit: „omul nu e decât o trestie, cea mai slabă trestie
din natură”), contrapunctată de recunoaşterea privilegiului aceluiaşi om de a fi „o trestie
cugetătoare”, care îşi cunoaşte starea de nenorocire. Printre aceştia, poetul are avantajul
de a-şi „replia tristeţile” în poem. Dar şi în terenul poeziei nu e simplu, căci „nou nu
e nimic totul s-a spus demult”, crizele de creaţie sunt inevitabile, generând „deficit de
conotaţii”. „Numărarea viselor” este preferată mărgăritarelor artiste („florilor de vâsc”),
tulburătoarea şi haotica „ispitire a originilor” în călătorii spirituale cu itinerare concentrice
triumfă asupra armoniei versurilor asemănătoare „fibrelor de bumbac apretat”.
Dar să lăsăm poemul Mariei/„marinei” să vorbească: „când te întorci unde credeai
că nu vei reveni vreodată ce lacomă ţi-e inima şi ochii ce adânci încât brădetul e prins în
vârtejul nesăţios al retinei lunca florile iarba se scurg şi ele în grotele inimii şi nu-ţi mai
rămâne vreo celulă nelocuită de bucuria verzuie de aburul ieşind calm din siret de aerul
fraged al verii. (…) aici e cuibul timpului şi al gândurilor eterate aici parfumul de molid
îţi umple memoria şi te revezi bătând la poarta palatului în noaptea cu ploaie. amintirile
despre tine te refac. nu-ţi mai urăşti ca ieri bunăoară tăcerea spiralată nici liniştea flegmei.
eşti apa nerăbdătoare din preajma vrejului de iederă înlănţuind copacul”.
Invitaţie la jocul banchizelor
Prin volumul Pe banchizele din cer (2004) Călina Trifan nu se vrea o rostitoare
de esenţe şi definiţii ale adevărurilor general valabile. Tendinţa detotalizatoare, absenţa
atitudinii de veneraţie faţă de trecutul statuar, imprecizia şi ambiguitatea, structura trucată
ne determină să considerăm că sensibilitatea acestei poezii este una postmodernă.
Titlurile de compartimente, dar şi întreaga structură a cărţii se scaldă în ambiguităţi.
Pare a fi o structură scăpată de sub control, căci are tendinţa de a se elibera de orice rigori
formale sau de conţinut. Poeta abordează ludic, deconstructivist una câte una icoanele
ideologice şi textuale ale umanităţii: discursul biblic, basmul vieţii de după moarte,
categoriile etice şi estetice, viziunile standardizate asupra actului poetic etc. Mitul biblic
al răsplăţii pentru păcate este o „antică poveste” depăşită, în care „creadă alţii”; cerul
– un „rival” provocat temerar la un duel pentru câştigarea dreptului la viziune; rima –
o constrângere ca multe altele în calea manifestării libere a gândului; iar frumuseţea,
(„o narcisă scăldată în soare”), are nevoie de „formol” ca să dureze.
Traseul romantic de iniţiere cosmică devine la Călina Trifan un „drum şi cale/ pe
care/ mergi şi nu înaintezi”. Demersul ei se structurează pe coordonatele unui neant al
semnificaţiilor grave: „S-a prefăcut că pleacă/ dar nesperat/ de-a curmezişul pieptului/
adevărul şi-adevăratul/ s-au lăsat/ dulce pe inimă” (Compoziţie la neant). „Adevărul
şi-adevăratul” nu sunt categorii transcendentale, provocatoare de tristeţe sfâşietoare, ele
ţin de imanenţă şi capătă acreditare dacă sunt „dulci”. Dacă la moderni obiectul poeziei
devine propria ei creaţie ca tensiune spre absolutul obiectiv şi inaccesibil, la Călina Trifan
44 Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012