2012,%20nr.%205-6%20(31)

II Barthes: „Flaubert: un fel de a tăia, de a găuri discursul fără a-l face lipsit de sens”
[22, p. 15].
III Eng.: foregrounding, prin care s-a tradus termenul lui J. Mukarjovsky aktualisace,
desemnând efectul de punere în evidenţă a unor elemente narative, stilistice, retorice ale
textului, adică un subiect vechi ca şi poetica, dar revigorat de către V. Şklovsky prin conceptul
insolitării (остранение) şi întors pe toate feţele în cercetările mai recente de psihologie
a lecturii şi de poetică cognitivă.
IV Tipul de lectură „împotriva textului”, adică mai mult decât o euristică scărmănare
„în răspăr”, este ilustrat exemplar de către Elizabeth Patnoe. Invocând insistent experienţele
femeilor abuzate în copilărie şi regretând că asemenea texte încă mai sunt studiate în unele
clase şi tolerate de instituţia culturii [33, p. 89], ea încearcă să risipească orice dubii că Lolita
ar fi putut juca vreun rol în actul seducţiei. Respectiv, glosează pe multe pagini ce semnificaţii
comportă fiecare sărut şi mângâiere pentru o preadolescentă naivă şi un seducător viclean,
totodată trecând cu grijă peste acele pasaje din care devine clar că Humbert îl amăgeşte nu
numai pe cititor, ci şi pe sine. Este vorba de numeroasele indicii prin care autorul romanului
deconstruieşte din interior naraţiunea necreditabilă a lui Humbert, distanţându-se prin accente
ironice şi parodice de infatuările sale intelectuale şi fizice, dezavuându-i impotenţa şi cecitatea
în raport cu gesturile şi acţiunile Lolitei. Humbert protagonistul se amăgeşte când refuză să
vadă acele semnale ce arată că Lolita este o fiinţă reală, că suferă, îl urăşte şi îl înşală cu Quilty
etc., tocmai pentru că acceptarea i-ar fi ruinat imediat teoria sa despre nimfete. Humbert
naratorul, în ciuda epifaniei sale morale şi remuşcărilor chinuitoare din final, pe alocuri cu
rezonanţe de un autentic tragism (tânguire exasperată de satir), se amăgeşte crezând că arta sa
verbală excepţională prin care el imortalizează chipul Lolitei ar putea aduce cuiva mântuire:
semnele morţii sunt împrăştiate peste tot în roman, iar dincolo se cască doar imensitatea mută
a hăului. Întrebându-se deconcertată de ce naratorul „în încheiere nu-i raportează juriului ceea
ce Lolita spune, ci doar ceea ce ea sugerează?” [Ibidem, p. 92], Patnoe îşi trădează disconfortul
de a rămâne în aceste spaţii stresante ale indecidabilităţii structurale a ficţiunii nabokoviene şi
se grăbeşte să depăşească dilemele la nivelul metacomunicării sale hermeneutice.
V Pretinzând că a reuşit să o protejeze pe Lolita de văpaia animalităţii sale dezlănţuite
prin paliative masturbatoare şi transferuri imaginative şi poeticeşti, Humbert enunţă emfatic că
„Lolita had been safely solipsized” [34, p. 112], deci comite şi aici cu bună ştiinţă un solecism
cu numeroase reverberaţii etimologice şi aliterative pentru a exprima anularea subiectivităţii
celuilalt prin obiectualizare în exerciţiul voinţei sale absorbante. Cu regret, spre deosebire
de variantele în franceză şi italiană, bunăoară, în traducerea română respectivul solecism
a fost „corectat” printr-o parafrază, la fel cum au fost „corectate” sau chiar omise alte unităţi
lingvistice şi semnificaţii ce nu prezintă oarecare probleme de translare, dar în lipsa cărora
dispare aura de fascinaţie a acestei opere excedente în toate privinţele.
VI Divizarea în tabere beligerante de „critici bărbaţi” şi „critici femei” devine un
procedeu curent în bibliografia unor studii feministe şi genuriale.
VII Ca de obicei, Platon reprezintă această înţelegere extrem de intuitiv şi dialectic, totuşi
el pune discursul despre erosul daimonic ca mijlocire sensibilă spre idealitatea anamnetică
a frumosului în gura Diotimei, în vreme ce Socrate susţine ideea unei frumuseţi spirituale pure
[39, p. 118-133]. Filosoful ne se poate abţine să nu strecoare învăţăminte ce ar folosi şi poetului:
arta fiind, ca şi scrierea, un pharmakon, efectele sale otrăvitoare trebuie preîntâmpinate.
VIII „În mod paradoxal, o carte nu poate fi citită: poate fi doar recitită. Un bun cititor, un
cititor matur, un cititor activ şi creativ este un recititor” [46, p. 19].
IX Aplicarea unor concepte derridiene la creaţia lui Nabokov, care în cazul meu derivă
din preocuparea de poststructuralism şi deconstrucţie, a fost efectuată multilateral de către
Jacquelin Hamrit în monografia sa Frontières et limites dans l’œuvre de Valdimir Nabokov,
2003, care, cu regret, mi-a rămas inaccesibilă.
Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012
41