2012,%20nr.%205-6%20(31)

estetic. În mod imperceptibil se trece de la o formă la alta, (…) sexele îşi văd fiecare de
drumul lor. Nu mai trăiesc împreună, se dislocă reciproc, în sfârşit. Pentru că femeile au
nevoie de spaţiu pentru ceea ce există doar în fantezia lor.” [9, p. 84-85]. Lenk extinde
metafora descoperirii identităţii femeii în imaginea în oglindă a altei femeii asupra unei
noi conceptualizări estetice. Determinantă este nu norma canonică, ci glisarea şi mixajul,
esenţa activităţii artistice a femeii constând în mişcarea permanentă de la o formă la alta.
Această transgresare anarhică, această practică a diferenţelor indică afinităţi clare cu
dezbaterile feministe din spaţiul francez (Cixous). Prezenţa femeii ca subiect în literatură
şi artă (şi nu doar ca obiect al reprezentării artistice) ar anihila caracterul androgin al artei.
Premisa elaborării unor noi forme estetice este schimbarea relaţiei femeii cu sine însăşi:
„În noua relaţie a femeii cu sine ea este mai multe sau mai mult: ea se dizolvă momentan
în mişcarea pură. Feminitatea îi este astfel la fel de străină ca şi masculinitatea şi întreaga
lume traversată de particularităţi. Este o mişcare, care mult timp a fost visătoare, dar
care în momentul când a devenit conştientă s-a multiplicat; este o acţiune din exterior
spre interior şi astfel inversată lateral, ca imaginea în oglindă – acţiunea estetică.”
[9, p. 85]. Autodedublarea femeii în oglinda metaforică, calitatea ei de „oglindă vie
a Sinelui”, a femininului ca Sine colectiv ilustrează în argumentarea lui Lenk procesul
de conştientizare identitară a femeii, care se (re)găseşte nu în imaginea din oglinda reală,
în care ea anticipează privirile bărbatului, ci în oglinda/ochii/privirile altor femei. Doar
reflectarea în ochii femeilor permite (re)descoperirea perceperii Sinelui feminin.
Cu intenţii vădit polemice, Hiltrud Gnüg, autoarea eseului Există oare o estetică
feminină? (Gibt es eine weibliche Ästhetik?, 1978) critică cu duritate însăşi ideea existenţei
unei feminităţi „genuine”, pe care o atribuie tuturor celor care pledează pentru o „estetică
feminină”, considerând o asemenea definiţie principial falsă, formulată în spiritul miturilor
genuriale iluministe. Gnüg îşi construieşte discursul pe teza „inventării” celor două sexe
diferite care au fost „născocite” în cadrul victoriei ştiinţelor naturale şi a micii burghezii.
Această autoare afirmă că orice tentativă de explicare (esenţialistă sau socioculturală)
a feminităţii are ca finalitate inevitabilă dualismul sexelor. „Opunerea esteticii masculine
şi a celei feminine (…) presupune diferenţa fundamentală a sexelor”, care nu există în
realitate: „Atunci când femeia evadează din ghetoul ei feminin în oceanul posibilităţilor
umane, ea nu uzurpează astfel domeniile masculine, mici nu le masculinizează, ea descoperă
ca de fapt umane calităţile prezentate drept masculine. Intelectualitatea, productivitatea,
spiritul combativ nu sunt nicidecum fenomene originar masculine, iar bărbatul emancipat
de asemenea refuză să renege emoţionalitatea, sensibilitatea, gentileţea ca trăsături
feminine.” [5, p. 132]. Analiza comparatistă a unor texte lirice semnate de Ursula Krechel
şi Ludwig Fels finalizează cu o concluzie mai puţin categorică: „Este adevărat, au fost
stabilite noi forme estetice, dar nicidecum o nouă estetică feminină. O viziune despre
lume specifică unui anumit sex nu poate fi stabilită.” [5, p. 140].
Întrebarea (retorică în esenţa ei) despre existenţa unei estetici feminine a fost
generată de eforturile de căutare a unor noi forme de exprimare feminină în anii ’70.
Un răspuns apodictic, „Da, există” sau „Nu, nu există.”, presupunea, chiar şi în cazul celei
mai solide argumentări, un punct de vedere oarecum dogmatic, cu pretenţia adevărului
absolut. Formularea oricărui răspuns revendică clarificarea relaţiilor (şi, eventual,
a determinărilor) existente între sexul biologic şi creativitate, ceea ce ar fi degenerat în
24 Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012