2012,%20nr.%205-6%20(31)

a progresului. Această dihotomie este explicată de autoare printr-o aşa-zisă dialectică
negativă în acţiune – prezenţa amorfă a femeii reale permite imaginaţiei androcentriste
sa-i atribuie în limitele operei artistice cele mai diverse trăsături şi particularităţi. Altfel
zis, absenţa de facto este valorificată de imaginaţia creatoare, în continuă conformitate cu
aceleaşi sublime şi statornice gusturi, norme şi canoane patriarhaliste, drept omnipotenţă
şi omniprezenţă în textul literar. Permanenţa istorico-culturală a figurilor feminine în
textul literar este însă secundată cu obstinaţie, cel puţin până în secolul al XVIII-lea,
de neparticiparea femeilor reale la crearea propriei imagini în literatură. Bovenschen
evidenţiază contribuţia emancipatoare a iluminismului timpuriu în context european
– apologia erudiţiei şi a sensibilităţii în epoca iluministă a făcut posibilă intrarea în
literatură a femeilor-scriitoare, dar şi a unor noi figuri feminine oarecum contrastante,
care reabilitează femininul devalorizat de-a lungul secolelor: femeia savantă, pusă în mod
unic aproape pe picior de egalitate cu figurile masculine (dar fără un echivalent feminin
al lui Nathan înţeleptul) şi femeia sensibilă (a cărei forţă de acţiune se manifestă doar
în ficţiune).
În Feminitatea imaginată Bovenschen nu este preocupată de eliminarea „petelor
albe” din istoria culturală germană, nici de scoaterea din neant a unor forme uitate de
feminitate creatoare. Dimpotrivă, este evidenţiată în mod repetat lipsa femeilor din istoria
culturii, eliminarea lor din istoria ideilor şi a filosofiei. „Natura feminină” lipseşte aproape
cu desăvârşire din construcţiile filosofico-teoretice ale gânditorilor antici: „Femininul
lipseşte din genealogia istorică a umanităţii” [3, p. 9]. Aparent, această afirmaţie ar viza
mai puţin discursul literar, în literatură femininul a avut întotdeauna o prezenţă aparte. În
Feminitatea imaginată se constată însă cu intransigenţă acidă că există doar un singur
moment al discursului literar, în care femininul a avut o importanţă considerabilă: doar
în ficţiune, ca rezultat al fanteziei, al imaginaţiei, ca temă: „Istoria imaginilor, schiţelor,
dotările metaforice ale feminităţii este la fel de bogată în material, pe cât de săracă este în
mărturii păstrate istoria femeilor reale.” [3, p. 11].
Eseul Femeia care se autodedublează (1976) de Elisabeth Lenk, pentru care
autonomia creativităţii este de asemenea o premisă a autoafirmării femeii în artă, are la bază
o receptare timpurie a scriiturii feminine franceze. Lenk consideră femininul drept nonechivocul,
care nu poate fi redus la opoziţii binare. Metafora oglinzii se pretează perfect
conceptului feminist al diferenţei: „Oglinda, acestea sunt privirile celorlalţi, privirile
anticipate ale celorlalţi. Şi de când lumea femeia o întreabă cu vocea anxioasă a mamei
vitrege din poveste: «Oglinjoară, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă în ţară?» Şi chiar
dacă în locul mai multor Celorlalţi apare un singur Celălalt, bărbatul, iubitul, întrebarea
obsedantă nu dispare. Imaginea din oglindă a femeii a dispărut undeva, privirea bărbatului
nu i-o restituie.” [9, p. 87]. Noua feminitate înseamnă multiplicarea rolurilor femeii, în
locul identităţii prestabilite de tiparul androcentrist apare un Eu dinamic, mişcător, care
trebuie să soluţioneze sau să accepte în continuare autodedublarea.
Elisabeth Lenk investighează relaţia femeii cu sine însăşi şi constată că o formă
nouă de existenţă socială poate apărea numai prin intermediul sexualităţii identice:
„Femeia devine femeii oglindă vie, în care ea se pierde şi se regăseşte. Relaţia femeii
cu sine însăşi care apare în acest mod este atât de nouă, încât nu poate fi încă definită.
(…) Nu mai există nici un fel de forme sculptate, vechi, nici în plan erotic, nici în plan
Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012
23