2012,%20nr.%205-6%20(31)

acestei construcţii teoretizante este definirea punctului de vedere al autoarei cu privire la
subiectul dezbaterii: „Există o estetică feminină? Absolut sigur că există, dacă întrebarea
se referă la sensoriumul estetic şi la formele de cunoaştere senzorială; cu siguranţă nu
există, dacă prin aceasta se subînţelege o variantă aparte a producţiei artistice sau o teorie
artistică sofisticată.” [2, p. 74]. Alteritatea la nivelul cunoaşterii senzoriale (pe care Kant
o defineşte drept prima treaptă a cunoaşterii, numind-o şi „intuiţie sensibilă”) are la bază
diferenţierea socioculturală, care a lăsat amprente adânci în structurile şi formele de (auto)
reprezentare a femeilor. Tradiţia estetică masculină este în relaţie directă cu dominaţia
bărbaţilor în societate, care acordă percepţiei bărbatului un statut decisiv: „Deja de mult
timp Simone de Beauvoir a stabilit că bărbaţii confundă perspectiva lor de descriere cu
adevărul absolut. Este scandalos: identificarea adevărului cu optica masculină, cu ceea ce
este văzut, cercetat şi prezentat prin ochelarii bărbatului, pe care de altfel şi noi ni i-am
asumat foarte devreme, a dominat nu doar producţia şi receptarea artistică, ci, mai mult
decât atât, a şi servit drept garanţie că nouă, femeilor, acest domeniu în mod frecvent ne-a
rămas exterior, străin şi îndepărtat în pofida eforturilor intense, a fost un motiv pentru
excluderea noastră, pe lângă strategiile directe şi lucide de impiedimentare din partea
bărbaţilor, care intervin întotdeauna acolo unde acuitatea noastră vizuală nu a fost încă
suficient obnubilată” [2, p. 74].
Bovenschen declară că influenţa decisivă a opticii masculine asupra creaţiei
literare a făcut imposibilă consolidarea unor tradiţii literare feminine, de aceea ea nu
este preocupată de cercetarea textelor scrise de femei-autoare, ci investighează modul
de percepţie feminină a realităţii şi transmutaţia estetică a acestor percepţii, postulând
autonomia creativităţii feminine. Cercetătoarea refuză să reconstruiască o tradiţie feminină
în artă (care nici nu există), pentru că aceasta ar însemna un recurs la o istorie a suferinţei
şi subordonării sociale a femeii. Afirmarea autonomiei creativităţii feminine presupune nu
negarea radicală a tradiţiei culturale în ansamblu, ci „un proces complicat de (re)cucerire,
asumare şi prelucrare, dar şi de uitare şi subversiune” [2, p. 73]. O estetică feminină trebuie
să se confrunte cu „ceea ce este posibil estetic, cu rezistenţa materialului, cu tehnica,
cu dinamica internă a materiei” şi cu „raportul între artă şi feminism”. Altfel zis, pentru
o estetică feminină în sensul conceput de Bovenschen are o importanţă majoră reflectarea
asupra propriilor percepţii feminine, transfigurarea literară a acestora şi influenţa tradiţiei
existente. În principiu, contează nu inventarea unei teorii artistice sofisticate, ci articularea
unei concepţii radicale şi cuprinzătoare despre practica estetică a femeilor, axată pe
conştiinţa apartenenţei sexuale/genuriale.
Creativitatea feminină este examinată de Silvia Bovenschen prin prisma
contribuţiilor artistice ale femeilor în secolul al XVII-lea în studiul Feminitatea imaginată
(Die imaginierte Weiblichkeit, 1979), considerat pe bună dreptate drept schiţa unei noi
istorii culturale. Autoarea sondează critic discrepanţa dintre panopticumul enorm al
figurilor feminine „imaginate” şi numărul extrem de redus, aproape infim al femeilor
reale, creatoare de texte literare. Fără a fi obsedată de inventarierea deficitelor existenţei
feminine, fără a deplânge patetic (şi inutil) destinul cultural feminin, handicapat de
canonul patriarhalist, Bovenschen decelează problema structurii duble a femininului:
pe de o parte, simbolul quasi-fetişizat al dorinţelor şi pasiunilor bărbatului, pe de altă
parte, material ilustrativ plasat în afara istoriei, în mod principial în afara dinamicii şi
22 Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012