2012,%20nr.%205-6%20(31)

Reprezentarea pozitivă a feminităţii este fundamentul pe care îşi plasează
construcţiile teoretice şi pe care concomitent îl edifică în continuare Silvia Bovenschen
şi Elisabeth Lenk. Perspectiva cercetătoarelor germane este caracterizată în ansamblu de
o interpretare gynocentristă moderată. „Feminitatea”, definită drept un rol sociocultural,
este interpretată în acest context ca o entitate flexibilă, în permanentă transformare şi
aflată într-o continuă „căutare de sine”, de regulă întotdeauna tinzând să depăşească
limitele normei socioculturale. Dintr-un punct de vedere postfeminist, tocmai aceasta ar
fi „valoarea adăugată” [8, p. 34] a contribuţiei artistice a femeilor, care este necesar să fie
recunoscută şi care este atât de neglijată de critica androcentristă.
Silvia Bovenschen are meritul de a fi declanşat în mediul academic german o discuţie
filosofică de amploare, cu ecouri şi în spaţiul angloamerican [13, p. 146], contribuind
astfel la crearea premiselor necesare pentru receptarea şi aprofundarea teoriilor literare
feministe. Eseul Cu privire la întrebarea: există oare o estetică „feminină”? abordează
într-o manieră retorică un subiect complicat şi controversat per se. Constatarea absenţei
impuse a femininului din actul creator este piatra de temelie a discursului teoretic
al autoarei germane, care evită în mod fericit atât lamentările (oarecum banale deja)
privind marginalizarea până la excludere a femeii din domeniul artei, cât şi acuzarea sau
demascarea dominaţiei masculine, concluzionând lapidar: „Trebuie să renunţăm la ideea
unei contraculturi feminine permanent existente de-a lungul istoriei.” [2, p. 65]. Lipsa
unei tradiţii culturale a prezenţei reale a femeilor în domeniul artei este considerată drept
un factor emancipator, oferind posibilităţi unice pentru autodefinirea şi autoafirmarea unei
estetici feminine, în conformitate cu sensibilitatea, experienţa şi trăirile sentimentale ale
femeilor, care într-un univers tradiţional androcentrist reprezintă alteritatea. De altfel,
tocmai alteritatea, mai bine zis recunoaşterea valabilităţii acesteia ca potenţial creator,
legitimează întrebarea privind existenţa unei estetici feminine, dar nu confirmă în mod
obligator şi existenţa de facto a acesteia, în absenţa unei contribuţii culturale convingătoare
şi permanente.
Recunoaşterea diferenţei determinate de sex/gen vizează în mod explicit „conştiinţa
apartenenţei sexuale” (das Bewusstsein der Geschlechtszugehörigkeit), care determină
modul de poziţionare şi comportamentul persoanei [2, p. 60]. Imaginea de sine a femeii
a fost însă de-a lungul secolelor subordonată imaginii bărbatului despre femeie, prin
urmare imaginile feminine dominante nu reprezintă în totalitate experienţa feminină
ca atare, ci doar o adaptare/subordonare a (reprezentării) existenţei feminine anumitor
norme/canoane socioculturale. Potenţialul femeii creatoare rezidă în asumarea şi afirmarea
propriei alterităţi, deoarece tocmai trăirile şi experienţele femeii fac posibilă elaborarea
altor imagini şi altor forme de exprimare decât cele deja existente. De o sugestivitate
remarcabilă este în acest context îndemnul metaforic de a transforma reţetele de pregătit
bucate în versuri. Bovenschen optează pentru aplicarea pe larg a unei strategii deja
verificate de acces a femeii în domeniul creaţiei artistice (pe care o va cerceta în profunzime
în studiul Feminitatea imaginată (1979)) – valorificarea spaţiilor preestetice tradiţional
feminine în scopul creării unor noi forme şi valori estetice, un exemplu edificator în acest
sens fiind transmutaţia estetică a corespondenţei feminine în romanul european din secolul
al XVIII-lea. În acelaşi timp, nu orice „inovaţie” feminină prezintă o valoare estetică,
deşi „feminizarea” creaţiei/artei ar fi doar un câştig pentru arta contemporană. Corolarul
Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012
21