2012,%20nr.%205-6%20(31)

autobiografii); cercetarea rolului particular al femeilor în istorie, politică şi cultură. Cele mai
mari dificultăţi şi divergenţe care au provocat criza studiilor feministe de la sfârşitul anilor
’80 s-au referit la: 1) necesitatea definirii identităţii (subiectul) feminine în urma operării
cu noţiunea de „stil feminin”, „mod feminin”, „estetică feminină” etc.; 2) imposibilitatea
de a defini femininul fără a risca neoesenţializarea femeii, adică reproducerea logicii
binare a patriarhatului pe care o criticau; 3) riscul de a crea un alt „mit” al feminităţii
prin includerea întregii colectivităţi feminine în parametrii „specificităţii” feminine;
4) reacţiile venite din partea feminismului post-colonialist care îi imputa „feminismului
alb” reproducerea schemei centru/margine, alb/negru, puternic/slab; 5) concentrarea
Women’s Studies asupra literaturii feminine şi segregarea critică rezultată de aici.
Luând în calcul aceste dificultăţi şi limite metodologice, studiile feministe vor
înregistra, la începutul anilor ’90, o vizibilă mutaţie a problematicii investigaţiilor, bazată
pe conceptul de gender. Teza centrală din Al doilea sex (1949) de Simone de Beauvoir
– nu ne naştem femei, ci devenim – este o maximă fundamentală pentru Gender Studies.
Rezervele exprimate aici faţă de determinismul biologic al sexului par evidente: identitatea
sexuală a femeii, ca şi cea a bărbatului, este o construcţie culturală social variabilă şi
istoric modificabilă. În această enunţare postulativă, categoriile de sex, gen şi natură
sunt re-citite ca produse ale structurilor puterii care influenţează constant cunoaşterea şi
construcţia identitară. Caracterul convenţional al identităţii implică, alături de procesele
sociale şi simbolice, parametrii indispensabili ai rasei, etniei, clasei sociale, vârstei,
religiei, orientării politice etc. Altfel spus, binomul sex masculin/sex feminin, înţeles ca
reţea de reprezentări, imagini şi senzaţii corporale, nu are nimic originar, el este integral
construit ca normă prin intermediul capacităţii performative a limbajului.
Termenul gender este folosit pentru prima oară de filosoafa şi teoreticiana americană
Judith Butler în lucrarea Gender Trouble (1990). Bărbatul şi femeia sunt, pentru Butler,
efecte ale unei serii neîntrerupte de acte performative (performance, înscenare, teatralitate,
mimicrie) şi stilizări ale corpului. În opinia lui Butler, corpul nu este un fenomen
„natural”, adică pre-cultural, pre-discursiv, ci un fenomen cultural pentru studierea căruia
diferenţele biologice sunt inutile. Matriţa heterosexuală a civilizaţiei occidentale începe
cu tabuul incestului şi poate fi urmărită în „teatrul naturalizării cauzalităţilor”, aşa cum au
fost acestea înscenate în familia patriarhală, schimbul de femei între bărbaţi, legăturile de
rudenie, diviziunea sexuală a muncii, în mituri, ritualuri şi instituţii, precum şi în întreg
sistemul de norme şi roluri cu valoare simbolică.
Corpul a avut deci dintotdeauna o istorie culturală care l-a „încorporat” în cultură
şi societate, de aceea, „între sex şi gender nu este nicio diferenţă, pentru că sexul a fost
dintotdeauna gender”. Aceasta este o încercare radicală de a distruge structurile binare
de gândire care operează în continuare cu opoziţia între bărbat şi femeie, cultură şi
natură, centru şi periferie etc. Diferenţa e problematizată ca „diferenţă de experienţă”
şi argumentată ca posibilitate de afirmare a unei culturi specific feminine şi/sau a unor
culturi considerate marginale, inferioare, exotice, sterile, recipiente etc.
Odată cu Gender Studies se va trece, aşadar, la o abordare interdisciplinară
(transdisciplinară) şi exterioară imanenţei textului literar, focusată asupra contextului şi
a circumstanţelor producerii discursului, care examinează diferite forme de marginalizare
culturală (a persoanelor de culoare, identităţi coloniale, postcomuniste, liminale, queer
etc.). Întrucât masculinul şi femininul sunt identităţi formate în baza diferenţelor produse şi
16 Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012