2012,%20nr.%205-6%20(31)

(1977)), de Klaus Theweleit şi Feminitatea imaginată (Die imaginierte Weiblichkeit
(1979)), de Silvia Bovenschen. Ambele studii diagnostichează societatea şi literatura
ca „fenomene deraiate” de omniprezenţa singulară a privirii masculine. Concluzia la
care ajung cercetătorii respectivi este următoarea: în calitate de subiect al reprezentării
(autoare, filosoafe, protagoniste active pe scena culturală, politică sau socială), femeile
sunt „subreprezentate” (aproape inexistente); în calitate de obiect al reprezentării (imagini,
motive, figuri, simboluri, portrete), femeile sunt „suprareprezentate” (madonă, prostituată,
înger, vrăjitoare, muză, păcătoasă – misterul feminin). Această discrepanţă între „inflaţia
de reprezentări” şi „existenţa ocultată” a femeilor constituie baza pentru un complex de
cercetări tematologice (neotematologia) care cuprinde următoarele politici de relectură:
1) demonstrarea construcţiei stereotipurilor feminine care oscilează între idealizarea
„îngerului păzitor al căminului conjugal” (mater gloriosa) şi demonizarea „diferitului
periculos” (vrăjitoarea, nebuna, prostituata) drept proiecţii ale dorinţei erotice masculine;
2) relectura întregului repertoriu al vechilor mituri clasice sau creştine şi răsturnarea,
în favoarea femeilor, a simbolurilor care conotau pozitiv bărbaţii (de ex., ciclul Graalului);
3) demitizarea şi resemnificarea figurilor mitologice feminine (Eva, Lillith, Gorgona,
Antigona, Medeea, Melusina); 4) convertirea unor figuri mitologice feminine „uitate”
în figuri ale memoriei violenţei istorice suportate de femei (Aracne, Ariadna, Filomela).
Dacă în spaţiul anglo-saxon, studiile feministe au pus în discuţie condiţia auctorială
feminină şi strategiile de adaptare a scriitoarelor la normele masculine dominante pentru
a descoperi urmele subversive lăsate în text ca reacţie împotriva acestor constrângeri,
atunci în Franţa, unde greutatea teoretică a psihanalizei şi a lingvisticii structurale înclina
balanţa spre cercetarea dimensiunii simbolice a limbajului, chestiunea esteticii feminine
îşi găseşte o anumită poetică în conceptul de écriture féminine. Pus în circulaţie de
Hélène Cixous, termenul este preluat şi aprofundat teoretic de un grup de cercetătoare
şi scriitoare (L. Irigaray, M. Wittig, Ch. Chawaf, A. Leclerc, M. Duras, J. Hyvrard) care
opun fallogocentrismului culturii occidentale (opoziţiile binare bărbat/ femeie, activ/
pasiv, cultură/ natură, falic/ castrat etc.) o „economie a dorinţei” explicit feminină, care se
bazează pe energia vitală a corpului matern (juisarea, dăruirea, vocea, ritmurile, omofoniile,
ecolaliile, secreţiile generative şi nutritive etc.), răsturnând în felul acesta logica masculină
a concurenţei şi a morţii într-o logică feminină a generozităţii şi a vieţii.
Etica scriiturii nu va mai presupune, din această perspectivă, angoasa influenţei
„taţilor fondatori” (anxiety of influence) şi nici angoasa auctorială (absenţa tradiţiei
literare feminine e compensată prin diada mamă-prunc), „etica juisării” instituind un
model nonierarhic al valorilor literare. Criticat pentru această periculoasă, din punctul
de vedere al cercetătoarelor anglo-americane, esenţializare a scriiturii prin raportarea
ei la biologia corpului feminin, corpusul teoretic francez (French Feminism) a oferit
o solidă contribuţie filosofică la cunoaşterea originii simbolice a proceselor de semnificaţie.
Poziţiile diametral opuse şi divergenţele, uneori radicale, dintre feminismul francez şi
cel anglo-american vor putea fi depăşite abia la începutul anilor ’90, când conceptul de
gender va elimina logica rigidă a binarismelor, oferind paradigma epistemologică pentru
cercetarea diferenţelor.
Pentru a sintetiza, vom spune că principalele direcţii ale studiilor feministe au fost
următoarele: descoperirea şi cercetarea scriitoarelor uitate (arheologia literară şi revizuirea
canonului); cercetarea specificităţii genurilor literare feminine (scrisori, jurnale, confesiuni,
Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012
15