2012,%20nr.%205-6%20(31)

ale scriiturii feminine. Anume aceasta a permis să se vorbească despre o continuitate
a tradiţiei scriitoriceşti feminine sub aspectul componentelor tematice şi formal-stilistice
şi, în consecinţă, despre existenţa unei „estetici feminine”. Unul dintre aspectele transistorice
ale „specificităţii” feminine se referă la condiţia auctorială, adică la felul în care
femeile şi-au conştientizat rolul de „purtătoare de cuvânt” ale sexului său şi diversele
condiţii socioculturale, socioeconomice şi socio-politice care şi-au lăsat amprenta pe
configuraţia individualităţii lor. Dacă bărbaţii sunt marcaţi de angoasa influenţei (anxiety
of influence), care în opinia lui Harold Bloom este motorul inovaţiilor estetice şi schema
quasi-parabolică a opoziţiei dintre „antici” şi „moderni” (The Anxiety of Influence (1973)),
atunci femeile, cărora până în secolul al XX-lea le-a fost interzis accesul la cuvântul
public, sunt marcate de angoasa auctorială (anxiety of authorship), adică de complexul
„inadvertenţei” lor pentru creaţie, de „vinovăţia” pătrunderii ilicite, prin efracţie, într-un
domeniu nepermis (S. Gilbert, S. Gubar, The Madwoman in the Attic (1979)). Virginia
Woolf va fi considerată, în acest sens, o mater fondatrice a acestei direcţii de cercetare.
În eseul O cameră doar pentru sine (1929), Woolf anticipează scopul principal şi direcţiile
de cercetare ale studiilor feministe: contextul istoric şi sociocultural în care scriitoarele au
putut participa la emiterea discursului literar şi prin acesta, la istoria literaturii, raportul
text/context rămânând până în prezent un punct nodal al criticii literare feministe; diferenţa
dintre scriitura masculină şi scriitura feminină; inevitabila şi frustranta complicitate cu
imaginile/rolurile feminine existente deja în cultura masculină.
Pornind însă de la presupoziţia formulată de Woolf că ar exista un „mod feminin”
de a scrie, un „stil” sau o „conştiinţă feminină”, critica literară feministă se vede nevoită să
definească atributele caracteristice ale acestor concepte. Elaine Showalter este prima care
propune conceptul de gynocriticism (A Literature of Their Own: British Women Novelists
from Brontë to Lessing (1979)), prin care înţelege o critică literară feministă focusată
asupra delimitării unei estetici particulare, „specific feminine”. Criteriile de care trebuie
să ţină cont exegeza numită de Showalter gynocriticism vor fi precizate de cercetătoare în
Feminist Criticism in the Wilderness (1985): 1) faptul că principalul indiciu al scriiturii
feminine este intertextualitatea, discursul cel puţin bivocal (double-voiced discourse),
în care coexistă ceea ce a fost tăcut în cultură (nenumitul) şi ceea ce a fost dominant în aceeaşi
cultură (reprezentatul), îi impune criticului femeie o cercetare specifică a modalităţilor
prin care scriitura feminină şi cea a altor grupuri marginale a melanjat variantele existente
ale tipurilor discursive, ceea ce presupune o operaţiune de comparatism intertextual;
2) orice analiză valorică feministă trebuie să instaureze un dialog cu critica masculină
pentru a-şi verifica şi corecta evaluările pe baza experienţei oferite de receptorul masculin
asupra diferenţelor sexuale din literatură.
Pornind de la sugestiile teoretice enunţate anterior, studiile feministe se vor concentra
asupra analizei imanente a imaginilor feminine şi a formelor de reprezentare a feminităţii
în textele masculine şi în cele feminine. Considerând că structura socială condiţionează
generarea şi fixarea fenomenelor conştiinţei, analiza corpusului tematic va fi corelată cu
cercetarea relaţiilor de putere masculină pe care se bazează societatea patriarhală şi cea
capitalistă. În acest scop, textele masculine sunt comparate cu cele feminine şi evidenţiate
diferenţele sexuale codificate în literatură.
Două lucrări apărute în Germania aproape concomitent pot fi considerate programatice
pentru această evoluţie a discursului critic: Fanteziile masculine (Männerphantasien
14 Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012