2012,%20nr.%205-6%20(31)

la „marea literatură”; 3) analiza textelor scrise de femei în diverse secole şi în spaţii
geografice diferite a relevat recurenţa tipologică a temelor, imaginilor şi simbolurilor
legate de ceea ce veacuri dea rândul a fost considerat „univers tipic feminin” (familia,
„focul din vatră,” claustrarea domestică, „fazele” vieţii feminine etc.); 4) strategiile de
adaptare (mimetizarea) a scriitoarelor la o societate şi la o cultură dominată de bărbaţi
a lăsat, în textele acestora, urme evidente de dedublare auctorială: tensiunea de a se afla
înăuntrul lumii dominate de bărbaţi, de a corespunde normelor acesteia, şi, totodată,
de a se exprima pe sine ca punct de vedere, act prin care se situează în afara normelor
curente; 5) descoperirea şi inventarierea scriitoarelor din epoci şi ţări diferite a scos în
evidenţă faptul că femeile n-au încetat niciodată să contribuie la producerea literaturii
şi că unele texte sunt conforme criteriilor estetice care determină statutul operei,
iar excluderea lor din procesul constituirii canonului nu poate fi explicată altfel decât prin
sexismul criticii literare.
Toate aceste postulate au determinat paradigma studiilor feministe din anii ’80.
Reconstrucţia sistemică a istoriei literaturii feminine a impus revizuirea canonului
literar şi revizuirea preceptelor criticii literare tradiţionale. Conceptul central este
„re-viziunea,” adică, „actul de re-vedere, de vedere cu ochi noi, de privire a unui text
vechi dintr-o perspectivă critică nouă”, pe care cercetătoarea americană Adrienne Rich
îl subliniază drept strategie comună de lectură feministă în studiul When We Dead
Awaken: Writing as Re-Vision (1973). O altă cercetătoare americană, Kate Millet,
propune în Sexual Politics (1970) termenul de misreading, prin care înţelege „citirea
în răspăr” a „operelor canonice,” în care stereotipul femeii degradate la obiect sexual,
fiinţă iraţională şi lubrică, este dovada misoginiei culturii occidentale patriarhale şi
falocentrice. Practica revizuirii (relecturii) se va realiza astfel, chiar de la început, dea
lungul a trei traiectorii: 1) relectura (dezlectura) textelor scrise de bărbaţi; 2) lectura/
relectura textelor (citite prejudicios sau necitite) scrise de femei; 3) relectura critică
a textelor de critică literară masculină, care vede criticul bărbat ca un Narcis sau un
Teseu al culturii.
Una dintre primele tentative de conjugare a procesului de revizuire a opiniilor culturii
patriarhale despre femei cu reevaluarea culturii feminine este The Madwoman in the Attic
(1979) de Sandra Gilbert şi Susan Gubar. Studiul Feminist Criticism in the Wilderness
(1985) de Elaine Showalter este o replică dată „lamentaţiilor” criticii masculine (Criticism
in the Wilderness (1980) de Geoffrey Hartmann) referitor la „deşertul” (wilderness) şi
dezorientarea provocată de criza metodologiilor, prin care critica literară feministă îşi
exprimă voinţa explicită de a „construi noi canoane estetice.” Pornind însă de la ideea
extinderii canonului tradiţional se ajunge la un „canon de alternativă” ca, în cele din urmă,
să se renunţe la orice formulă centralizatoare, ierarhizantă, piramidală şi închisă, care ar
reproduce sistemul valoric masculin. Date fiind provizorietatea, contingenţa şi mutaţiile
continui ale panoramei literare, parţialitatea discursului critic şi multiplicarea locurilor
lui de enunţare, literatura e văzută ca un „spaţiu cultural lichid” în continuă transformare
şi înnoire a mapelor fiecărei tradiţii literare în parte, respectiv, a imaginii întregului.
În aceste condiţii, fenomenul canonizării devine obsolét şi marcat ideologic.
Ceea ce apare însă clar în urma „bătăliei pentru canon” este necesitatea
reconstruirii unei tradiţii literare feminine. Prin cercetările sursologice şi valorizarea
unui număr considerabil de texte feminine s-au putut evidenţia „trăsăturile specifice”
Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012
13