2012,%20nr.%205-6%20(31)

la maximum, viziunea se amplifică: „Mă învârteam prin curtea îngheţată şi lunecoasă/
a spitalului aşteptând-o să iasă/ când am văzut o haită de maidanezi înconjurând/
o veveriţă, când am văzut o veveriţă/ ţopăind în mijlocul unei haite de câini/ turbaţi care
strângeau cercul/ care clănţăneau /şi lătrau de mama focului şi se repezeasu/ s-o înhaţe de
piept sau de picioare (…). Imaginile se suprapun şi se repetă obsedant, ca într-un carusel
halucinant: „mă uit la ea/ şi inima îmi bate tot mai tare şi mai tare/ în piept/ de parcă/
m-ar fi încolţit din toate părţile/o haită de maidanezi”.
Ceremonialul morţii capătă puterea unui ritual fantasmagoric: „l-au scos afară pe
targă/ trupul ei scund/ şi au vrut mâinile în ţăndări să-i spargă/ şi să-i arunce ochii în
prund”. În gama Do major al acestui poem, eul liric se pulverizează, nu se mai disociază
de întâmplări, de lucruri, devine voce nudă a suferinţei: „un porumbel dă busna în casă/
inima îmi iese din piept/se izbeşte de pereţi/se pocneşte de fereastră/vrea să zboare afară şi
nu găseşte ieşirea (…)”. Ieşirea din transă echivalează cu un chatarsis. Odată trăit, asumat
cu toate simţurile, până la capăt, sentimentul tanatic iese din captivitatea deznădejdii. În
urma acestei experienţe-limită, moartea trece din „realitate pentru altcineva”, din simplă
virtualitate în realitate trăită nemijlocit. Astfel, ea se încarcă de sens existenţial, deschide
porţile spre o subită şi profundă înţelegere a vieţii. Din magma de stări paroxiste ale
suferinţei umane răzbate speranţa vieţii, frumuseţea ei: „şi atunci/ porumbelul ţâşneşte pe
fereastră afară/ şi eu încep din nou să sper”.
Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012
125