2012,%20nr.%205-6%20(31)

Deloc întâmplător, Zygmunt Bauman, autorul Trilogiei lichide (2002-2006), denunţa
în Singurătatea cetăţeanului global tocmai societatea individualistă cu ai săi nomazi
globali, tranzitorietatea, nesiguranţa pe fundalul mobilităţii şi precarităţii, născând
incertitudine. Şi agravând falia public/privat. Altfel spus, creşterea libertăţii individuale
conduce la amplificarea impotenţei colective, tăind – într-o lume „lichidă” – punţile dintre
sfera privată şi cea socială. În era ecranului şi în epoca postideologică, omul globalizat/
delocalizat trăieşte „prin delegaţie”, captiv al video-culturii, satisfăcându-şi, astfel, prin
zapare, curiozitatea şi nevoia de putere (idoli). Încât încercarea de a „dezvrăji” televiziunea
invocând filtrul critic, discernământul, libertatea de gândire etc., deşi îndreptăţită, nu prea
are sorţi de izbândă. Mai mult, manipularea politică prin mass-media, hipnoza mediatică
şi, nu în ultimul rând, strategiile de personalizare excesivă a puterii îl îndreptăţeau
pe Olivier Duhamel, profesor francez de drept şi ştiinţe politice să propună un nou
concept: videocraţia. Cel vizat era preşedintele Sarkozy dar e la îndemână constatarea
că exhibition people s-a răspândit iute, degradând şi discreditând discursul politic.
Populismul, „prezidenţializarea” unor instituţii, atrofierea instinctului civic (paradoxal,
pe fundalul politizării agresive) cad în farsă, constata George Apostoiu [7, p. 4-5]. Şi cer,
corectiv, intrarea în rol, adică „reprezidenţializarea”, în limbajul lui Olivier Duhamel.
Ceea ce, regretabil, e cu atât mai valabil în context românesc unde primitivismul politic şi
democraţia fragilă, invadată de vulgaritate, întreţin un jalnic spectacol, ţara fiind condusă
prin TV, iar consecinţele anunţându-se dezastruoase. Considerăm că adevărata criză este
criza de normalitate. Grav e că în anii postdecembrişti, statul cinic a reuşit „performanţa”
de a submina tocmai încrederea în viitor.
Note
1. Irina Mavrodin, Cultura şi mass-media: un raport problematic, în Secolul 21,
nr. 1-6/2006.
2. Virgiliu Gheorghe, Ştiinţa şi războiul sfârşitului lumii/ Faţa nevăzută
a tele-viziunii, Editura Prodromos, Bucureşti, 2007.
3. Doina Dascălu, Mesianismul publicitar, în Anale, Seria Jurnalistică, vol. XII, Editura
Augusta, Timişoara, 2007.
4. François Brune, Fericirea ca obligaţie (Eseu despre standardizarea prin publicitate),
Traducere din limba franceză şi Prefaţă de Costin Popescu, Editura Trei, Bucureşti, 1996.
5. Douglas Kellner, Cultura media, traducere de Teodora Ghiviriză şi Liliana Scărlătescu.
Prefaţă de Adrian Dinu Rachieru, Institutul European, Iaşi, 2001.
6. Mihai Coman, Mass-media, mit şi ritual. O perspectivă antropologică, Editura
Polirom, Iaşi, 2003.
7. George Apostoiu, Despre videocraţie, în Cultura, nr. 42/28 oct. 2010.
122 Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012