2012,%20nr.%205-6%20(31)

publicitatea nu promovează un anumit produs (sau o gamă de produse), ci consumul ca
mod de viaţă (C. Lasch, 2000). Asistăm astfel, în plin „carnaval al postmodernismului”
(cum ar zice Douglas Kellner), la o veritabilă mutaţie identitară, omul postmodern trăind,
sub miraj publicitar, la conjuncţia culturii de masă cu fluctuaţiile modei şi a ideologiei
divertismentului. Frustrat, individul resimte nevoia de produs ca nevoie socială (de
prestigiu), vrea să achiziţioneze mărci competitive (asigurându-i putere şi influenţă), în
fine, acceptă invitaţia de a păşi într-o lume paradiziacă, văzută ca o vacanţă eternă.
Or, existenţa mediatică este noul mod de viaţă. Expunerea la mass-media
a devenit o necesitate, fiecare dintre noi asigurându-şi, astfel, porţia cotidiană de
informaţie. Alertă, superficială, totalizantă, cronofagă, această cultură a imaginii ne
remodelează. De un recunoscut impact, cu certe sau bănuite efecte manipulatorii, ea
s-a instituit ca o nouă forma mentis. O putem refuza? Complexul mediatic (devenit
„religie”) impune dogma imediatului. Reactivă şi emotivă, această cultură naşte
„o dependenţă puternic contradictorie” [1, p. 10], cu indiscutabile câştiguri şi grave
pierderi. Ne raportăm la real prin intermediul imaginii; „efectul de real”, s-a observat, este
o descriere cu rol prescriptiv. Dependenţa întreţinută prin această branşare nu înseamnă
o existenţă plenară după cum, plonjând în lumea ficţională (noua „realitate”), acuzăm
stresul de adaptare, un deficit de viaţă care, în spaţiul public, se manifestă prin dezinteres.
O astfel de cultură încurajează consumismul şi conformismul, nu civismul. Accelerarea
istoriei, bombardamentul informaţional, tirania fantasmelor publicitare, ritmul epuizant şi
comportamentul inerţial atentează asupra sistemului „imunitar” al individului. Mai este
posibilă decuplarea?
Fiind o cultură a provocării (Pascal Bruckner), publicitatea ne face captivii
ideologiei consumiste. Această invizibilă plasă (a realităţii mediatice), anesteziind
simţul realităţii, întreţine – prin substituţie – „ofensiva magicului” [2, p. 339]. În
spaţiul iluzoriului, populat cu năluci mediatice, ego-ul, prins de „legăturile dorinţei”
în construirea identităţii, pleacă, în dialogul comercial, de la o frustrare „de fond”,
propunându-şi relansarea căutării (nevoia unui nou produs, obiectul dorinţei devenind
o dorinţă devenită obiect). Să recunoaştem, e vorba de o dulce captivitate, căutată,
nicidecum impusă. Sau subtil impusă prin tehnologia video, penetrând subconştientul şi
ocolind, printr-o „magie modernă” (a mesajelor subliminale) tocmai cenzura raţională.
Ca agent al revrăjirii şi membru al familiei, televizorul a devenit o instanţă de ordin
religios. El răspunde nevoii ontologice de religios (cf. Virgiliu Gheorghe) şi oferă ritualic
un „surogat de religie”; convertirea, aflăm, ar fi avut loc. Iar ideologia consumismului
aduce în scenă un Mesia reificat [3, p. 84], eroul salvator de altădată devenind, pe platoul
de frustrare întreţinut, obiectul salvator. Îndreptăţit, Vance Packard denunţa fenomenul
de persuasiune clandestină. Fiindcă seducţia publicitară înseamnă, în primul rând,
o slăbire a raţionalităţii. Şi dacă piramida lui Maslow propunea o bine cunoscută
ierarhie a nevoilor (de la supravieţuire la satisfacţie), suportând prefaceri (impuse
de agresivitate, insecuritate etc.), împlinirea prin consum a îmbolnăvit azi mentalul
colectiv, sedus de industria divertismentului. Publicitatea „funcţionează” ca afrodiziac
întreţinând „libidoul public” [4, p. 225]. Prin această plasă de imagini aruncată peste
lume de cultura media (video-cultura) se naşte publicultura, o nouă cultură mondială,
penetrantă şi persuasivă fiindcă nu apelează raţionalul, reuşind o „influenţare magică
a minţii” [2, p. 9]. Capcanele consumatorismului virusează spiritul critic şi induc o
alarmantă patologie socială. Homo Zappiens este robul ideologiei mediatice. El, omul
120 Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012