2012,%20nr.%205-6%20(31)

preocupări, se referă la raportul dintre studiile feministe (Women’s Studies) şi studiile
genuriale (Gender Studies).
Apariţia teoriei şi criticii literare feministe (Women’s Studies) este legată în mod
nemijlocit de evenimentele din mai 1968. Tensiunea egalitaristă care propulsa revoluţiile
studenţeşti spre revendicarea realizărilor democratice prin accesul cetăţeanului la
plenitudinea drepturilor „universale” reprezintă, în egală măsură, o motivaţie politică şi
ideologică pentru mişcările feministe din acea perioadă care, pe parcursul anilor ’70 şi
’80, vor fi instituţionalizate în diverse sfere ale polisului modern, inclusiv, în academii
şi universităţi. Retroactiv, se poate afirma că întreg cadrul de strategii şi practici puse în
acţiune de studiile feministe (vom utiliza acest termen în absenţa unuia mai adecvat pentru
denumirea teoriei şi criticii literare feministe, aşa cum există în alte limbi: Frauenforschung
sau Frauenliteraturwissenschaft în germană, recherche littéraire féminist sau études
femmes în franceză, studi delle donne sau scienza letteraria femminile în italiană) stă sub
semnul egalitarismului, adică al includerii femeilor în universalitatea generică a valorilor
umane. Opţiunea femeilor în favoarea ştergerii diferenţelor sexuale nu este surprinzătoare
dacă o confruntăm cu situaţia democraţiei occidentale din perioada respectivă: femeile
franceze capătă dreptul la vot în 1944, cele italiene în 1945, în Germania şi Austria, dreptul
femeilor la vot există din 1918, dar e suspendat pe perioada guvernării naziste, în Elveţia
din 1971, iar în Liechtenstein, abia din 1984.
Prin analogie cu istoria sociopolitică, istoria literaturii universale e judecată drept
un sector al monopolului masculin asupra culturii, a cărui dialectică în timp a uzat de
criterii selective, restrictive şi părtinitoare de instituţionalizare a proceselor literare. În faza
incipientă, studiile feministe se concentrează asupra descoperirii, arhivării şi cercetării
sistemice a literaturii scrise de femei. Autoarele „uitate” trebuiau integrate în aşa-zisul
canon literar universal. Anii ’70 sunt marcaţi de orientarea pozitivistă a cercetării literare
care s-a soldat cu un număr considerabil de lucrări de pionierat – monografii, biografii,
culegeri, antologii, teze, proiecte editoriale – scrise de femei şi focusate asupra introducerii
femeilor în discursul literar, care va face să se vorbească despre un boom editorial feminist
instituţionalizat cu denumirea de Women’s Studies. Pentru exemplificare, iată doar câteva
titluri, dintre cele mai reprezentative: Deutsche Literatur von Frauen (1988), două volume
coordonate de Gisela Brinker-Gabler, British Women Writers. A Critical Reference Guide
(1989), de Janet Todd, Scottish Women Writers to 1987. A Select Guide and Bibliography
(1987), de Karen Stewart, American Women Writers. A Critical Reference Guid from
Colonial Times to the Present (1979-82), patru volume coordonate de Lina Mainiero,
Donne scrittrici nella letteratura italiana. Un percorso critico (1970-1993), de Laura
Fortini, Dictionaire littéraire des femmes de langue française. De Marie de France
à Marie Ndiaye (1996), de Christiane Makward şi Madelaine Cottenet-Hage.
Dar pe măsură ce munca de „excavare” a scriitoarelor punea la dispoziţie un număr
din ce în ce mai mare de texte, se conturau câteva postulate determinante pentru evoluţia
ulterioară a studiilor feministe: 1) există un raport între genul literar şi genul scriitorului:
eposul şi drama au constituit un teritoriu inexpugnabil pentru femei, în timp ce scrisorile,
jurnalul intim, jurnalul de călătorie, autobiografia şi romanul, specii mai puţin nobile,
au fost mai uşor cucerite de femei şi chiar negativ „colorate” prin practicarea lor de
către femei; 2) strategiile şi mecanismele marketingului cultural (codul moral, imaginile
şi rolurile sexuale, drepturile femeilor, cenzura etc.) au defavorizat accesul femeilor
12 Metaliteratură, anul XII, nr. 5-6 (31), 2012